Încercăm să ne creştem copiii şi să-i educăm cât mai bine, încercăm să-i pregătim pentru viaţă şi să le oferim mai mult decât am avut noi, norocul este când avem.
Le ghidăm primii paşi, îi învăţăm să vorbească şi vrem să putem fi mândri de ei, iar mai apoi să ne mândrim şi cu noi „Îl vezi pe-al meu? Ce părinte extarordinar am fost!”.
Îi trimitem la şcoală şi vrem să înveţe. Profesorii veghează, colegii şi prietenii corespund exigenţelor pe care noi le-am impus. Ne aşteptăm ca la capătul eforturilor noastre să putem dormi liniştiţi. Apoi se întâmplă…Observăm ca sunt agresivi…..
Violenţa verbală ne înconjoară, din nefericire, ne urmăreşte la tot pasul. O cunoaştem cu toţii, în viaţa de zi cu zi, o recunoaştem şi o blamăm, dar nu ne putem abţine s-o folosim. Pe rând, ne transformăm în victime şi agresori, jucând nişte roluri ce nu ne onorează.
Cele mai frecvente şi cunoscute situaţii sunt cele în care victima este supusă ameninţărilor, venite de la cei de aceeaşi vârstă ori de la părinţi şi profesori. Ţipetele, jignirile şi injurăturile fac parte şi ele din acest comportament agresiv, cu scopul vădit de a intimida sau a umili.
Considerată de mulţi drept nevinovată şi acceptată social, folosirea poreclelor reprezintă o exprimare extrem de eficientă a violenţei verbale, cu efecte pe termen lung. Întrebăm adesea: „Tu ce poreclă aveai în şcoală?”. Rare sunt cazurile în care interlocutorul poate spune că n-a avut, iar şi mai rare sunt cele în care poate recunoaşte deschis că nu l-a deranjat sau afectat în vreun fel.
Mai departe, abuzul merge până la a răspândi informaţii mincinoase despre victimă, la a încrimina pe nedrept şi a denigra. „Minciuni nevinovate ale copilăriei”, ai spune, dar efectele lor pot fi dintre cele mai grave, mai ales când vorbim despre dezvoltarea unui copil şi modul în care sunt afectate pe termen lung relaţiile interumane.
„Lasă-l, mamă, că-i bătut în cap”, i-ai spus copilului, indignat de un comportament sau un limbaj nepotrivit al altuia. Putem vorbi de violenţă verbală? Desigur, ba chiar de încurajarea ei, de cele mai multe ori involuntar.
„Eşti bătut în cap”, spune la rândul lui copilul, deranjat de limbajul sau comportamentul nepotrivit al altuia. A greşit cu ceva? Desigur, doar tu l-ai învăţat, iar el duce mai departe un mesaj. Şi rolurile se tot schimbă, zi de zi, iar violenţa se transformă în rutină, într-un mod de viaţă.
Uneori, problemele devin de nesuportat, nasc întrebări chinuitoare pentru orice părinte – „Am greşit eu cu ceva?”, îţi spui. „Imposibil! L-a stricat anturajul. Şi, vai, cum se vorbeşte în şcoală”.
Da, ai greşit undeva. Primul agresor eşti chiar tu, de cele mai multe ori, probabil fără să-ţi dai seama. Ar fi şi greu, dacă ne gândim că lumea adulţilor musteşte de violenţă, pe care tu poate nici n-o mai sesizezi.
Violenţa verbală nu provoacă durere fizică, nu lasă vânătai, dar modelează comportamente şi creează obisnuinţă. Din victima de moment – căci, gata, i-a trecut – copilului tău i-a venit rândul să devină agresor. Cândva, în postura de victimă vei ajunge şi tu. Probabil vei răspunde cu agresiune sau cu mirare. La ce te puteai aştepta?
Cele mai multe interacţiuni verbale violente au loc între copii, pentru că majoritatea contactelor au loc între cei de aceeaşi vârsta. Agresorii încearcă să evadeze din condiţionarea lor de victimă căutând să-şi pună ţintele într-o poziţie similară cu a lor. Este un cerc vicios.
Victima violenţei verbale i-ai căzut şi tu şi probabil că nu ştii pe nimeni care să n-o fi păţit. Este ceva obişnuit. Este şi normal? Să dezbatem puţin…..
Pornind de la vârstele mici, vom constata ca vorbele dor mai mult decât palmele. Cuvintele se întipăresc adânc în memorie, pe o tablă goală, dar dornică de-a fi umplută cu informaţii.
Cuvinte care peste câteva clipe vor părea uitate, iar peste ani poate ca nu vor însemna nimic pot lăsa cicatrici în sufletul şi mintea unui copil mic. Iar aici nici nu vorbim neapărat de cuvinte urâte, ci de cuvinte folosite urât.
Cuvintele îi dor pe copii, pentru că vin de la primii oameni pe care i-au cunoscut, singurii în care au încredere şi primii care le pot influenta dezvoltarea. „Doar n-am dat în el!”, îţi spui. Încearcă doar să-ţi aminteşti cum te-ai simţit şi tu când ai trecut prin asta, pentru a înţelege cum se simte el.
Agresiunea verbală îi închide pe copii, îi face temători şi le dezechilibrează fragilul sitem de valori pe care-l au, cu siguranţă, chiar dacă nu e încă dezvoltat de experienţa vieţii. Victima se va închide, îşi va pierde încrederea în tine sau în sine. În timp, îşi va depăşi condiţia de agresat, devenind la rândul său un agresor. Nu asta vrei pentru el, nu?
Violenţa verbală predomină în şcoli, reprezentând poate principala problemă de comportament identificată de specialiştii în educaţie, de elevi, părinţi şi profesori.
Violenţele între copii se pot produce oricând, iar până la violenţă fizică mai rămâne doar un mic pas. Efectele pot fi surprinzător de grave, când ne gândim la vârstele fragede ale copiilor.
Abuzurile verbale repetate îi pot afecta pe copii chiar mai mult decât cele fizice, cauzând probleme psihice care se vor face simţite de-a lungul anilor.
În mod evident, acestea pot influenţa negativ rezultatele la învăţătură, dacă vorbim de elevi, dar şi modul în care ajung să relaţioneze cu cei din jur, adulţi sau persoane de acceaşi vârstă.
Nu în ultimul rând, chiar şi după o maturizare în care par să fi uitat efectele violenţei, ajungând la rândul lor în postura de părinţi, victimele abuzurilor verbale şi fizice din copilărie tind să-şi redescopere traumele şi să le transpună în relaţia cu copiii.
Ai fost martorul unei agresiuni? Nu sta nepăsător. Ţi se poate întampla şi ţie oricând. Pune-te tu în locul victimei. N-ai vrea să ştii că cineva îţi va sări în ajutor? De cele mai multe ori este suficient ca cineva să ia atitudine, pentru ca agresiunea să înceteze şi coşmarul să ia sfârşit.
Eşti tu cel agresiv? Atunci probabil ştii deja că nu rezolvi nimic şi că aşa nu te vei simţi deloc mai bine, ba din contră. Te poţi impune altfel, ai atâtea alte moduri de a impresiona. Este uşor să fii violent, să-i faci un rău altuia, să observi şi să scoţi în evidenţă defectele colegilor, dar astfel vrei să fii mai special? Mult mai greu şi mai frumos este să fii prieten cu toţi, să fii plăcut şi admirat de toată lumea. Încearcă să faci asta şi vei fi cu adevărat special.
Comportamentul violent al copiilor noştri şi al tinerilor nu reprezintă o cauză, ci un efect al problemelor pe care fiecare dintre ei este nevoit să le înfrunte. Răspunsul violent, din nefericire, este cel mai facil.
Stresul, saracia, abuzurile de orice fel, chiar şi bogăţia, anturajul nepotrivit sau mediul nesănătos în care se dezvoltă îi pot împinge pe tineri, indiferent de vârsta, la manifestari violente. De multe ori, ei nici nu şi le pot explica, iar asta face şi mai grea sarcina părinţilor.
Învată să-l şi asculti, atunci când vorbeşti cu el, pentru că discursul moralizator are efect de scurtă durată, iar problemele reale ale copilului nu trec cu una, cu două.
Înainte să treci la sancţiuni, întreabă. Află de ce-a greşit, ce l-a determinat să aibă un anumit comportament.
Nu în ultimul rând, evită tu, în primul rând, comportamentul agresiv. Nu-ţi intimida copilul, pentru că astfel se va lăsa uşor intimidat de orice comportament agresiv. Dacă-i ceri mereu să te asculte numai pe tine, dacă nu ai răbdare să îl asculţi, îl înveţi că a fi cuminte înseamnă să tacă şi să execute, copilul exact asta va face şi în faţa unui agresor, lăsându-se umilit, fără a scoate o vorbă, exact aşa cum i-ai pretins.
Învaţă să îi oferi suport copilului tău, dacă vrei să ţi se destăinuie, dacă vrei să se simtă în largul său şi să poată vorbi cu tine atunci când are o problemă. Chiar dacă poate-ai uitat, cuvintele dor, iar cele nespuse dor şi mai tare.
Pe curând,
Roxana Rohan