Probabil mai mult decât oricând, în zilele noastre suntem martori la numeroase manifestări violente care au loc pe stradă, în instituţii publice sau în diverse alte locuri. Acest fenomen a dobândit amploare şi în şcoli astfel încât deseori părintele poate auzi cum copilul său a agresat sau a fost agresat de un alt coleg, cum a asistat la o confruntare în curtea şcolii sau cum a participat la o dispută împreună cu ceilalţi colegi ai săi.
Atunci când apar aceste situaţii, părintele încearcă să găsească o explicaţie care să justifice faptele petrecute, însă, de cele mai multe ori, ajunge la concluzia că ei sunt de vină sau că „unii copii sunt răi de la naştere „.
Cât de valoroasă este această afirmaţie din punct de vedere ştiinţific? Ce se cunoaşte despre agresivitate? De ce apar aceste manifestări la copii?
Cu toate că unele cercetări genetice arată că pot exista persoane care să fie predispuse spre violenţă mai mult decât altele, majoritatea studiilor subliniază că actele agresive sunt influenţate de mediul în care indivizii îşi desfăşoară activitatea şi de educaţia pe care o primesc.
Dollard şi Miller au formulat ştiinţific ipoteza conform căreia între frustrare şi agresivitate există o legătură foarte strânsă. Astfel, frustrarea = situaţie în care individul este împiedicat să obţină ceva care îi provoacă plăcere si generează o stare de nemulţumire care îl împinge pe copil să se manifeste agresiv (spre exemplu excluderea lui dintr-o echipă, primirea unei note mai mici decât s-ar fi aşteptat, interzicerea accesului la jucăria preferată, limitarea libertăţii de mişcare etc.).
Această teorie ne ajută să ne explicăm de ce, de exemplu, după ce au petrecut mult timp în casă sau în sala de clasă, unii copii ies afară trântind uşile, urlând, lovind, agăţând tot ce le iese în cale. Legătura dintre frustrare şi agresivitate este valabilă doar atunci când frustrarea produce o reacţie emoţională puternică, iar contextul şi obiectele care se află în jur favorizează apariţia comportamentelor violente.
Deci, atunci când copiii se joacă într-un mediu în care există obiecte percepute ca fiind „periculoase” (cuţite, pistoale cu bile etc), există mai mari şanse pentru apariţia conflictelor.
Pe de altă parte, Albert Bandura a elaborat o teorie conform căreia agresivitatea este un comportament învăţat. El susţine că indivizii care se manifestă violent nu fac altceva decât să imite modelele pe care le consideră a fi semnificative („importante”).
Astfel, copiii se pot manifesta violent pentru că aşa au văzut că fac persoanele pe care le admiră.
Totuşi, unii părinţi sunt nedumeriţi de faptul că, în ciuda armoniei existente în familia lor, în ciuda absenţei conflictelor, copiii lor se manifestă violent. De ce oare?
Pentru ca un copil să se comporte asemeni părinţilor, aceştia trebuie să devină modele veritabile pentru copil, să fie admiraţi de către acesta, să fie persoane însemnate pentru el. Rolul părintelui este cu atât mai dificil cu cât părintele concurează uneori, ca model, cu personaje de la T.V., înzestrate cu puteri supranaturale.
Semnificaţia modelelor pe care le urmează copilul ne ajută să ne explicăm influenţa diferită de la un copil la altul, pe care o are televiziunea: copiii care beneficiază de modele pozitive în familie, nu mai au nevoie să le caute pe ecranul televizorului.
Deci, în general, violenţa care apare printre elevi nu se datorează faptului că unii sunt mai agresivi din naştere decât alţii. Manifestările pot lua naştere ca urmare a frustrărilor resimţite de către copii, a contextului în care trăiesc, a modelelor pe care le urmează .
Prin urmare, părintele joacă un rol foarte important în educarea copilului încât să-l deprindă să poată face faţă conflictelor în mod paşnic.