În familie, tiparele relaţionale se pot moşteni de la o generaţie la alta, părinţii fiind cei care, mai degrabă inconstient dar de multe ori şi conştient, le transmit noii generaţii. Un părinte poate fi atât de preocupat de propria persoană sau atât de absent din viaţa proprie şi, ca urmare, şi din a copiilor săi, încât acest lucru duce la formarea unui tipar de privaţiune afectivă la copil.
Cred că dacă ajungem să ne dăm seama care a fost rolul părinţilor în formarea noastră şi dacă începem să vedem mai clar cum ne-am format reacţiile emoţionale pe care le avem în relaţiile noastre (reacţii care, de multe ori, nu ne plac deloc), putem să mutam unghiul din care ne privim pe noi înşine şi să ne judecăm mai puţin aspru…Ne putem da seama, astfel, că reacţiile noastre sunt nişte obiceiuri din trecut pe care le-am adus cu noi în prezent pentru că aşa am învăţat să ne protejăm şi altă formă de protecţie proprie încă nu am cunoscut. O schemă de comportament în relaţii este, în fond, o rămăşiţă a ceea ce am învăţat de timpuriu. Această rămăşiţă, însă, a devenit un tipar reacţional şi relaţional.
Primul lucru pe care să-l facem este să ne uităm bine dacă reacţia noastră are legătură cu ceea ce se întâmplă acum sau dacă vine din trecut şi să pot spune (acolo unde este cazul): “reacţionez aşa pentru că asta am învăţat să fac cu mult timp în urmă, atunci când eram tratat cu indiferenţă, nu pentru că acum se întâmplă acelaşi lucru”. Sigur că uneori suntem trataţi cu indiferenţă în prezent dar acum avem posibilitatea să avem altfel de reacţii pe care le numesc reacţii-răspuns. O reacţie simplă este să mă răzbun pe celălalt sau să mă închid în mine şi să sufăr foarte mult, iar o altă reacţie- răspuns este să-l întreb pe celălalt dacă chiar mă tratează cu indiferenţă, dacă se întâmplă ceva între noi şi dacă da, de ce? Care este motivul şi ce pot face eu? Uneori pot face eu ceva, alteori poate este doar o reacţie a lui şi trebuie să conştientizeze că este cazul să facă altceva.
Aşa cum spuneam, aceste scheme se transmit de-a lungul generaţiilor. Acest lucru înseamnă că şi părinţii noştri şi bunicii au fost supuşi aceloraşi tipuri de scheme. Nu este nicidecum o scuză mai ales atunci când părinţii au făcut, conştient şi constant, acte dăunătoare copiilor lor. Problema este, de fapt, în emoţiile chinuitoare ale unei persoane şi nu în persoana însăşi.
Eliberarea poate avea loc prin individualizare, adică prin a deveni o persoană matură si autonomă. Nu suntem autonomi afectiv când rămânem înlănţuiţi, împreună cu părinţii noştri, la nivelul tiparelor distructive şi, până la urmă, auto-distructive, deoarece rămânem prinşi într-un stadiu de dezvoltare timpuriu care “ne ajută” să rămânem, uneori pentru totdeauna, prinşi in poziţia de copil. Poziţie de copil pe care o vom manifesta în majoritatea relaţiilor noastre de adulţi: cu colegii, şefii, partenerul şi chiar cu copiii noştri.
Relaţiile formate pe tipare au ceea ce se cheama “inerţie internă”, care nu ajută deloc la schimbare. Când una din persoane doreşte să se schimbe şi se comportă diferit, acest lucru poate aduce o reacţie foarte puternică din partea celuilalt care trăieşte un puternic sentiment de pierdere mai ales atunci când intimitatea relaţiei are la bază schimbul nevrotic prin alimentarea nevoilor impuse de scheme (un părinte nu poate accepta ca fiul adult să se căsătorească spunându-i că nimeni nu este suficient de bun pentru el – în spatele acestei afirmaţii stă, de fapt, incapacitatea părintelui de a înţelege că nu este părăsit. Din păcate, mulţi copii-adulţi încă mai cred aceste lucruri).
Avem tendinţa să rămânem în ceea ce ne este familiar deşi neproductiv decăt să construim ceva nou, mai aproape de nevoile noastre proprii. Mai ales că avem nevoie de timp ca să ne putem schimba. Şi mai avem nevoie să înţelegem că a ne regăsi autonomia nu înseamnă vreun act de trădare faţă de părinţii noştri. A deveni eu însumi este un act de evoluţie.
Dacă nu este posibil să lucrăm cu părinţii noştri, fie că aceştia nu mai sunt în viaţă, fie că nu acceptă să facă vreun efort sau să înţeleagă, fie că nu sunt capabili să facă asta fiind mult prea prinşi în schemele relaţionale, avem totuşi posibilitatea să ne vindecăm. Efortul constă în munca noastră interioară, în primul rând şi apoi, în ruperea obiceiurilor emoţionale. Aceasta presupune efort şi atenţie permanentă, e ca şi când ai merge la sala de cel puţin o dată pe zi! Când începem să ne îngrijim în acest mod consistent, să punem întrebări, să ne facem altfel programul, părinţii ar putea spune ca nu e ok, că nu înţeleg de ce facem asta şi la ce ne ajută, ne avertizează că îi neglijăm şi, într-un final, ar putea să strige: “Opreşte-te, nu suport ce faci!” Sau se supără pe noi, nu mai vorbesc cu noi, se retrag şi uneori chiar dispar din viaţa noastră.
Totuşi, dacă dorim schimbare, avem nevoie să ne stabilim graniţele personale şi să le respectăm. Pe masură ce schimbăm modul de a interacţiona cu părinţii, ieşim din tiparele de interacţiune şi ne vindecăm, graniţele personale cresc şi, pe măsură ce cresc, le validam şi le respectăm. Mai avem nevoie să ne explorăm sentimentele pe care le ştim deja sau pe care le aducem la suprafaţă din locuri adânci. Avem nevoie de susţinere şi sprijin măcar de la o persoană de specialitate, (nefiind de specialitate, trebuie să avem grijă la proiecţii şi la supraîncărcarea acestei persoane cu probleme noastre), avem nevoie de un loc al nostru, un loc intim în care ne putem retrage. Avem nevoie de curaj şi încredere că putem ieşi din scenariile de viaţă ale părintilor noştri, multe devenite acum ale noastre. Avem nevoie de a fi buni cu noi înşine în acest proces, adică să nu ne judecăm, să nu ne pedepsim pentru că, de exemplu, începem sa considerăm că am fost proşti, creduli, neputincioşi sau laşi. Şi mai avem nevoie să ieşim în lume şi să experimentăm, nu să ne închidem în noi sau într-un loc, nu să ne izolăm, dezamăgiţi şi deznădăjduiţi. Şi, mai avem mare nevoie să nu ne pierdem capacitatea de a iubi şi a ne iubi!
Pe curând,
Roxana Rohan