O relaţie intimă sănătoasă ne ajută să fim mai veseli şi să ne bucurăm mai mult de lucrurile mărunte

Majoritatea dintre noi ne dorim să avem un partener alături de care  să îi  putem dărui şi de la care să primim iubire, iar acest lucru este suficient de greu de obţinut. Dar, se pare că şi daca reuşim, încă şi mai greu este să putem împărtaşi o reală intimitate cu celalalt. O relaţie de cuplu are mulţi inamici dar unul dintre cei mai puternici este frica de intimitate. A te indrăgosti sau a fi într-o relaţie de iubire cu un partener de cuplu înseamnă împlinire şi bucurie, dar si anxietate, teama de a fi respins sau de a nu fi suficient de bun. Şi deşi dorim, în sinea noastră să ne apropiem, să ne deschidem, teama ne face să ne îndepărtăm.

Intimitatea nu este un “lucru”, n-o poţi mirosi, auzi, vedea sau atinge. Este ceva ce simţim şi este un proces dinamic, creşte sau scade în funcţie de ceea ce noi facem…

Intimitatea emoţională presupune a fi apropiat emoţional de partener, adică să lăsăm garda jos şi să îi dăm posibiltatea să ştie ce gândim şi ce trăim, într-un mod autentic şi de pe o pozitie sănătoasă, simţindu-ne, în acealaşi timp, în siguranţă ştiind că el nu ne va judeca, respinge sau părăsi.

Intimitatea este, în acelaşi timp, şi despre a fi capabili să acceptăm sentimentele celuilalt şi de a fi acolo, prezenţi, când îi cad barierele. Unul dintre aspectele cele mai satisfăcătoare ale unei relaţii de cuplu este această abilitate de a împărtaşi lumea noastră interioară cu partenerul şi, în acelaşi timp, de a putea fi alături de el şi de experienţele sale.
După cum ştim avem o paletă largă de trăiri, de la tristeţe şi durere, până la fericire şi iubire iar uneori, şi cele negative şi cele pozitive pot fi greu de dezvăluit.

Frica de intimitate începe devreme, în copilărie. Felul de ne comporta în relaţii nu vine în mod natural (nu ne naştem ştiind cum să ne comportăm) ci este nevoie să învăţăm să ne comportăm, aşa cum învăţăm şi alte lucruri. La baza acestei învăţări stă felul în care noi am relaţionat cu primele şi cele mai importante persoane  din viaţa noastră – părinţii noştri şi, mai ales, cu mama pentru că ea este prima cu care avem o relaţie.Cu ceea ce ne naştem, însă, este instinctul de a ne ataşa, de a crea legătura, de a căuta pe cineva care să aibă grijă de noi. Dificultatea părintelui de a construi o bună relaţionare fizică şi emotională afectează nevoia copilulul de a se ataşa (simţim că nu putem, că nu e nimic si nimeni acolo). El se simte neputincios şi copleşit în incercarea sa de a se lega emoţional cu consecinţe în dezvoltarea întregii personalităţi. Există două mari temeri care duc la evitarea intimităţii, iar acestea sunt: teama de respingere sau abandon şi teama de a fi acaparat (de a fi invadat, controlat).

Când experimentm relaţii de ataşament disfuncţionale cu părinţii şi/sau cu cei din imediata apropiere (respingere, abandon, neglijenţă, abuzuri de orice fel, durere emoţională), vom avea, mai târziu, dificultăţi în a ne simţi şi înţelege propriile emoţii şi, evident şi pe ale celorlalţi.

Ce se întâmplă cu noi în asemenea situaţie? Ne creăm apărări, mecanisme psihice de protecţie care să ne ajute să facem faţă la ceea ce se întâmplă şi la faptul că nevoile noastre de bază nu sunt împlinite – negare, reprimare, întoarcere împotriva propriei persoane, transformarea în contrariu, izolare, agresivitate, victimizare, minimalizare, etc. În acea perioadă, aceste mecanisme sunt bune, dar mai târziu, în viaţa de adult, ne blochează şi ne este greu să avem relaţii apropiate.
Dacă în copilărie, nu ne-am simţit văzuţi, înteleşi şi ascultaţi, dacă nu ne-am putut arăta cu adevărat în faţa celor mai intime persoane de atunci, am învăţat:
–  că nu e bine să ne bazăm pe cineva (“sunt singur in lumea asta”);
–  că nu suntem în siguranţă dacă lăsăm pe cineva să se apropie (pentru că cei apropiaţi ne fac să simţim durere);
–  sau ne creăm o lume ideală, imaginară în care totul e perfect.

În felul acesta imaginea de sine se deteriorează mult ajungându-se până la alterarea identităţii de sine, formându-ne despre noi o părere care are de-a face cu ceea ce familia ne-a arătat. Şi, cu această noua identitate, fabricată, putem trăi tot restul vieţii. Întrebarea este: CUM? Pentru că în relaţiile noastre de mai tarziu ne confruntăm des cu probleme de încredere şi control (uite aşa apare şi lupta pentru putere în cuplu şi, evident, când există această luptă, e imposibil să existe şi intimitate, apropiere). Apoi vom avea de furcă în a crede că cineva ne poate iubi şi aprecia cu adevarat. În acest fel apare un conflict interior între dorinţa de a fi sau a face ceva conform nevoilor, potenţialului propriu versus neputinţa venită din blocajele oferite de identitatea construită care spune: nu eşti în stare sau este periculos!

Oamenii, în general, sunt făcuţi să experimenteze, să-şi asume un anumit grad de risc care vine din nevoia fundamentală de diversitate. În acelaşi timp, psihicul omului este relaţional şi nu poate sta în condiţii de izolare pentru mult timp. Imposibilitatea de a experimenta relaţionarea dezvoltă multe frustrări şi se adaugă la lista deja lungă de nevoi neîmplinite de demult: nevoia de acceptare, de recunoaştere, de siguranţă, de importanţă.
Cu toate acestea atunci când cineva este iubitor faţă de noi, în interiorul nostru apare scânteia: să credem aceasta persoană care ne spune cu blândeţe şi grijă că ne place şi că vrea să fie împreună cu noi sau să ne bazăm pe vechile dar de-acum familiarele noastre credinţe care ne strigă în noi: FUGI, POŢI FI RĂNIT!

În relaţiile noastre din viaţa adultă merită să verificăm dacă frica de apropiere resimţită este reală sau e o REACTIVARE a unei răni din trecut.

Ce am putea face să obţinem o mai bună intimitate?

–  Să dezvoltăm o bună conştiinţă de sine – o percepţie clară despre propria individualitate, despre punctele tari şi cele slabe, despre propriile gânduri, credinţe, motivaţii şi, nu în ultimul rând, emoţii şi sentimente. Conştiinţa de sine ne permite să înţelegem şi atitudinea sau reacţiile noastre la ceea ce fac ceilalţi, ajungând în acest fel să-i înţelegem şi pe ei devenind mai empatici;
– Să petrecem timp de calitate cu partenerul. Obţinerea intimităţii cere timp, iar cineva care nu doreşte să petreacă timp cu cealaltă persoană, în mod evident nu este capabil să dezvolte o relaţie apropiată;
– Sa comunicăm activ – comunicarea activa presupune să avem un raspuns şi nu o reacţie. Aşa că, după ce înţelegem de unde vin reacţiile noastre, e necesar să ne concentram pe ceea ce spune partenerul şi să răspundem atunci cand înţelegem pe deplin ce vrea sa spună.Dacă ne e greu să înţelegem, punem întrebări. Dacă şi aşa ne este greu să răspundem ne putem lua un timp informând partenerul că avem nevoie de asta şi că vom reveni cu răspunsul;
– Să fim sinceri şi să spunem adevărul – fără să-l răneşti pe celălalt şi încercând să fii cât se poate de clar. Uneori avem anumite sentimente şi trăiri care fierb în noi şi se întâmplă să le dezvăluim atât de brutal încât nu doar că îl rănim pe celălalt dar ne rănim şi pe noi. Dacă ne simţim trişti, mai bine spunem asta din timp decât să ajungem la iritabilitate, frustrare sau furie;
– Să găsim plăcerea atingerii – de când ne naştem avem nevoie de atingere, mângâiere iar lipsa lor încă de atunci poate crea blocaje în dezvoltarea noastră firească. A te ţine de mână, a te îmbrăţişa, săruta, a face sex cu iubire sunt toate modalităţi de a ne apropia de celălalt dar şi de noi înşine şi de nevoile naturale ale fiecăruia dintre noi;
– Să acceptăm partenerul – adică să înţelegem şi să putem trece, din când în când, peste imperefecţiunile celuilalt. Fără acceptare e greu să dezvoltăm o reală intimitate. Mai întâi este necesar să ne putem accepta pe noi deoarece este foarte dificil să acceptăm pe altcineva dacă nu avem capacitatea de a ne accepta propriile defecte, măcar parţial. Uneori, există diferenţe de negociat – vedem dacă sunt atât de grave pentru noi şi, dacă nu sunt, le acceptăm şi mergem mai departe;
– Să ne luăm timp pentru noi – a petrece timp ”eu cu mine” ne ajută să facem ordine în gânduri şi în emoţii, să ne gândim cum să abordăm problemele, ce poate fi rezolvat şi ce nu, ce pot să accept şi ce nu. În plus, putem face ceva pentru sufletul, corpul şi mintea noastră pentru a ne reîncarca fizic şi psihic, devenind ulterior mai prezent în relaţie şi mai dispus la a face ceva ca s-o învioreze – poate chiar o apropiere sufletească mai puternică;
– Să stabilim, împreună cu partenerul, zile, ore doar pentru distracţie. Fără nicio discuţie serioasă despre noi, job, părinţi, copii, supărări, frustrări. Acest timp este doar pentru plăcere şi, cu cât este mai spontan, cu atât devine mai bun.
O relaţie intimă sănătoasă ne ajută să ne simţim mai în siguranţă, mai încrezători, ne ajută să avem vitalitate, să gasim soluţii eficiente la problemele care apar inerent în viaţa noastră. Ne ajută să fim mai veseli şi să ne bucurăm mai mult de lucrurile mărunte. Şi, nu în ultimul rând, ne ajută să dăm generaţiilor următoare un model mai sănătos de relaţionare.

Pe curând,

                   Roxana Rohan