„Atunci când ne cumpărăm o maşină de spălat nouă, o primim cu instrucţiuni în paisprezece limbi diferite. Când apare pe lume un copil, ce primim ? Nimic!” (Parent Talk-1997)
„Meseria” de părinte este, în acelaşi timp, cea mai dificilă şi cea mai uşoară meserie din lume. Este deosebit de greu să rezişti tot timpul ritmului antrenant impus de copilul tău, să ai răbdare să răspunzi adecvat la întrebări „puerile”, să reuşeşti să vezi lumea prin ochii lui. Pe de altă parte, este foarte uşor când vii acasă de la serviciu, să ordoni câteva sarcini copilului, să-1 pedepseşti la cea mai mică greşeală, iar, după câţiva ani să exclami cu mândrie: „Vezi, acela este copilul meu! Datorită mie a ajuns asa!”
Responsabilitatea care cade pe umerii părintelui este una imensă. El este modelul pe care copilul îl urmează, el îi oferă acestuia condiţii de viaţă, securitate afectivă, educaţia de bază etc. Practic, de modul în care părintele îşi îndeplineşte rolul depinde viitorul copilului.
CE NE DORIM DE LA COPILUL NOSTRU?
1. Să fie cuminte, disciplinat. Desigur, tuturor ne-ar plăcea să avem o fiică sau un fiu pe care, asemeni unei jucării, să o / îl poţi manevra după bunul plac. Realitatea însă, ştim cu toţii, este alta; copilul are multă energie, iar modul în care şi-o consuma este de multe ori deranjant, obositor (în special atunci când te întorci de la serviciu), în aceste situaţii, părintele se vede nevoit să ia o atitudine, să impună reguli. Nu de puţine ori ajunge ca, din exces de zel, să pretindă o disciplină exagerată, care-i îngrădeşte copilului orice formă de manifestare. Părintele crede că astfel şi-a câştigat respectul printr-un mod autoritar de a aborda situaţia, pe când, în realitate, ceea ce stă la baza reglării comportamentului este
Urmările acestei metode, vor apărea mai pregnant atunci când copiii vor ajunge la vârsta adolescenţei sau în momentul când se va ivi şansa de a avea o viaţă autonomă. Astfel, putem asista la fuga de acasă sau la căsătorii premature (în special în rândul fetelor), care se dovedesc a fi nereuşite, tinerele schimbând „ un rău cu un alt rău „. De asemenea, băieţii care au crescut o viaţă întreagă cu frica de bătaie, când vor deveni mari şi suficient de puternici, nu vor ezita să răspundă agresiv în litigiile cu părinţii lor.
2. Să fie ascultător. Orice părinte îşi doreşte copii ascultători, care să răspundă cu promptitudine de fiecare dată când le cere ceva. Insă, frecvent poţi întâlni părinţi care se lamentează: „ Ce să mă mai fac? Copilul meu nu mă asculta”. De la cele mai fragede vârste, unii copii manifestă indiferenţă la solicitările părinţilor sau chiar mai mult, preiau „controlul familiei” atunci când se pune problema luării unei decizii. Atunci când ne punem problema „ Cum s-a ajuns în această situaţie şi ce e de făcut? „, e bine să ne întrebăm întâi ce am făcut noi pentru ca el să devină ascultător?
„Mi-am rezervat câteva ore pe zi din timpul meu pentru a-i observa evoluţia şi performanţele ? „, „Am avut răbdare la vârsta DE CE-ului să răspund adecvat la fiecare întrebare?”, „M-am implicat în jocurile pe care le-a iniţiat? Cum m-am implicat? Cât timp?”, „M-am gândit că, în timp ce îi dădeam primele sarcini (primele responsabilităţi), copilul era adânc implicat într-o activitate antrenantă (joc, vizionarea programelor T.V.)?”, „M-am lăsat transformat în sclavul lui, îndeplinindu-i toate dorinţele?” etc.
3. Să fie ca şi copilul X– Fiecare copil este unic, Dacă ne fixăm cu îndârjire în minte un prototip al copilului nostru ideal şi încercăm să ne modelăm propriul copil după acest exemplu, avem cele mai mari şanse ca rezultatul să ne dezamăgească într-o bună zi.
A-i cere copilului tău să devină ca altul, înseamnă a-l priva de o identitate, a-i refuza dezvoltarea sinelui. Mai mult chiar, solicitând unui copil să fie asemeni altuia e ca şi cum l-ai forţa să poarte o pereche de pantofi cu câteva numere mai mici, ca în final (prea târziu, când piciorul este deja rănit sau deformat), să realizezi că nu îi sunt buni. Culmea ironiei e că, uneori, după ce te străduieşti câţiva ani să-ţi înveţi copilul ceva ce nu i se potriveşte ajungând să-l exasperezi, îţi vei da seama că modelul urmat e un fiasco.
Să fie cel mai bun. Pe orice părinte, vestea că fiul sau fiica sa a câştigat o competiţie sau se află în fruntea colectivului de elevi din perspectiva rezultatelor şcolare, nu poate decât să-l bucure. Atunci, însă, când i se solicită copilului să fie cel mai bun în orice domeniu situaţia se schimbă. Din păcate, în orice grup, în special în colectivele de elevi, se conturează întotdeauna câteva vârfuri şi câţiva codaşi; iar dezideratul de a avea un copil-campion este pe cât de greu de realizat, pe atât de lipsit de sens. Chiar dacă acesta dispune de potenţialul intelectual necesar pentru a putea învăţa foarte bine la toate materiile, chiar dacă este talentat la toate disciplinele artistice şi are abilităţi motrice deosebit de bune, rezultatele obţinute nu sunt atât de importante în această perioadă. In urma cercetărilor efectuate pe şcolarii mici, a rezultat că aceştia încep abia de la vârsta de 9-10 ani să fie preocupaţi sistematic de performanţele lor şi să se compare cu ceilalţi copii de aceeaşi vârstă (Shroufe A., Cooper R., DeHart G., 1992).