Adeziunea la adevăr nu este întotdeauna facilă sau urmărită în mod pragmatic. Sunt destule cazuri în care omul se adăposteşte (de lucruri, de alţii sau de sine) sub faldurile expresiei ticluite. Constatând că „invenţia” îi asigură confort, siguranţă şi succes, individul perseverează în acest sens, repetand sau perfecţionând formula de ascundere, de inducere în eroare.
Hulită de unii, negată de alţii, invocată în împrejurări dintre cele mai felurite, minciuna are o prezenţă omniprezenta. Minciuna este o „figură” a raţionalităţii desfăşurată în vederea înfruntării unei dificultăţii şi în perspectiva rezolvării ei spre beneficiul agentului ce o propagă. Minciuna este întotdeauna motivată, supradeterminată de dorinţe, de interese.
Minciuna are o coloratură instrumentală. Ea este o cale de împlinire facilă a scopului. Se minte la tot pasul din motive dintre cele mai diferite: din dorinţa de a ataca pe cineva, pentru disculpare, pentru punerea în valoare, pentru ascunderea timidităţii, din nevoia de protecţie, pentru a face plăcere, de a ascunde un adevăr dureros, pentru a apăra pe cineva ori pe noi, pentru a rezista presiunilor şi normelor comunităţii. Minţim pentru ca să rezistăm. Îi minţim pe alţii şi ne minţim pe noi înşine.
Ne autoiluzionăm că nu am greşit, că suntem buni, drepţi şi frumoşi, că suntem sau nu suntem în pericol, că iubim şi/sau nu suntem iubiţi îndeajuns. Minţim în mod conştient şi, câteodată, inconştient. Minţim din interes sau minim din interes sau minim nemotivat. Minţim candid, cu vădită seninătate şi inocenţă, minţim voit, cu sârg. Minţim vinovaţi sau nevinovaţi. Minţim pe faţă sau pe ascuns. Minţim prin exagerare, adăugare, inventare, dar minţim şi prin diminuare, omisiune, tăcere.
Minţim falsificând sau minţim …adeverind.
Minciuna constituie un act psihic complex, cu rezonanţe socio-culturale. Ea este o formă de administrare eficientă a ficţiunii, de plonjare motivată în ireal, de îndepărtare prin limbaj sau gestică de la ceea ce îndeobşte este recunoscut ca existent, ca adevărat, ca valoare. Minciuna este o achiziţie culturală ce se rafinează pe măsură ce subiectul dobândeşte o anumită experienţă, ajunge la o anumită performanţă cognitivă, ştie să selecteze şi să ierarhizeze, dispune de o anumită performanţă discursivă, este integrat în comunitate şi are anumite interese.
Mincinosul este un om bine situat. Discursul contrafactual presupune unele premise: structurarea unui scop, redat sub forma unui material imaginar, posibilitatea de exprimare în contrasens cu scopul urmărit, capacitatea unui subiect de a alege între mai multe opţiuni favorabile.
Editarea unei minciuni presupune o maturitate a conştiinţei, o gândire de tip simbolic, o decentrare şi dedublare subiectivă, o dezvoltare minimală a limbajului. Cele mai dese minciuni ale fiinţei umane sunt antrenate prin limbaj, întrucât acestea sunt cele mai economicoase. Este mai uşor să ascunzi sau să te ascunzi în spatele cuvintelor. Te trădezi mult mai uşor prin mimică sau gestică. Mâinile sau faţa noastră sunt mai sincere, mai transparente.
Unde se va opri mincinosul? Cine ar putea să-l împiedice să se servească de pârghiile trucurilor sale, de a falsifica conform bunului plac al manevrei semnelor? Cuvintele sunt primele care-l ispitesc pe om de a minţi. Prin recul, limbajul este primul atacat de minciună.
Omul minte şi prin actele pe care le întreprinde, printr-o conexiune interesată a gesturilor şi comportamentelor sale. Nu-i nevoie să mai apeleze la cuvinte. Reuşeşti să minţi în deplină tăcere. Poţi foarte bine să induci în eroare acţionând într-un anumit mod, exagerând sau alternând semnificaţiile unor acte sau îmbinându-le şi articulându-le astfel încât să se creeze impresiile dorite. Minţim gesticulând, râzând, mirându-ne, înfuriindu-ne, bucurându-ne,…minţindu-ne. Minţim de cum facem prima mişcare, dar şi în nemişcare.
Minciuna este un semn că omul este o fiinţă nemulţumită de ceea ce este sau are. El transcede ceea ce (îi) este dat, tinzând să stăpânească şi alte orizonturi pe care le identifică după prealabile ordonări, ierarhizări, selectări. Trebuie să fii capabil de a construi şi alte trasee, să le înnobilezi cu valori superioare, pentru ca apoi să ajungi la ele. Întotdeauna minţi având în minte „ mai multul , „ mai binele ”, „ mai frumosul ” etc.
Din punct de vedere psihosociologic, minciuna este o strategie protectivă, adaptivă şi succesivă de inserţie optimală a individului în complicata reţea socială. Aceasta îi asigură atât neutralitatea sau distanţarea necesară, atunci când societatea nu-i este pe plac, cât şi implicarea inteligentă în vederea obţinerii unei poziţii sau profit maxim când crede de cuviinţă. În acelaşi timp, prezenţa minciunii poate de seama de calitatea relaţiilor care reglementează societatea, de profilul comunicării dintre diferiţii protagonişti sociali.
Din punct de vedere cognitiv, minciuna nu se opune atât de vehement adevărului precum falsitatea pură. Dimpotrivă, ea este o formă de adevăr refuzat, trunchiat, „de necrezut” în stare brută; este un adevăr călduţ, acceptabil, mascat, aparent inofensiv. Este un adevăr ce-şi face drumul cu greu. În situaţia în care adevărul este prea stânjenitor sau doare, se oferă o replică mai slabă a acestuia. Se ştie doar că, în multe situaţii, omul fuge de adevărul gol-goluţ. De aceea minciuna este un substitut ocazional- dar necesar- al adevărului. Uneori, minciuna se naşte în vecinătatea sau prelungirea adevărului; este o fată nouă a acestuia; minciuna nu este refractară la adevăr, ea se „ amestecă ” cu puţin adevăr pentru a deveni credibilă. Poate fi şi o primă „ fază ” a adevărului, o poartă de intrare şi acceptare a lui.
Minciuna nu se naşte pe un teren gol. Ea este aşteptată şi adulată. Credulii trebuie să-i vină în întâmpinare. Terenul inserţiei ei este de mult pregătit. Se găseşte ceea ce este căutat. De aceea, în actul înşelării se exploatează predispoziţia conştientă sau inconştientă a auditoriului către minciună. Într-un fel receptorii minciunii „ îşi dau acordul ” cu ceea ce urmează să se denatureze. Credibilitatea şi eficienţa minciunii se nasc şi sunt asigurate prin coparticipare. Încât merită a fi interogaţi nu numai cei ce mint, ci şi cei care cred în minciună!