Viata dura si nemiloasa ne ”determina”, pe multi dintre noi, sa ne indepartam de valorile morale si spirituale.
Mai exact, aceasta este cauza pe care o invocam, de fiecare data, cand trebuie sa raspundem in fata propriei constiinte.
Ca ne place, sau nu, periodic, trebuie sa-i dam explicatii, sa aducem argumente in sprijinul nostru, sa justificam motivele care au stat la baza actiunilor intreprinse si toate acestea, doar, pentru a obtine, la schimb, un somn linistit, dar si curajul de a ne privi in oglinda, de fiecare data cand simtim nevoia.
Acest ” troc ”, cu propria constiinta, va genera, in timp, o serioasa deteriorare a respectului de sine, o mutilare vizibila a acestuia.
Sunt lucruri, in viata, de care nu ne putem indeparta, pe care nu le putem negocia, pe care nu le putem scoate la vanzare. In momentul in care ne-am pierdut increderea in ele, se poate spune ca am naufragiat.
Increderea este culoarea de fond in tabloul vietii. Ea trebuie sa fie calda, in nuante deschise, pentru a scoate in evidenta celelalte elemente care dau contur existentei nostre. Nu poti naviga, pe oceanul vietii, in corabia ” neincrederii ”. La prima furtuna se va scufunda.
Trebuie sa crezi, in tine, cu tarie, dar in primul rand cu sinceritate. Cum s-o faca altii atata timp cat, tu, esuezi in acest demers?
Increderea in sine este prima piatra ce ar trebui pusa la temelia vietii. Daca aceasta nu exista nu poti cladi nimic. Degeaba ai dorinte si ambitii. Lipsa elementului, care le uneste si le da sens, determina atrofierea acestora si chiar disparitia lor.
Intr-un weekend, pe care-l petreceam cu un grup de prieteni si cunostinte, intr-o superba zona de munte, a trebuit, la un moment dat, sa traversam o apa.
Singura modalitate, ce-o aveam la dispozitie, era aceea de a trece peste un pod care, datorita miscarii si greutatii noastre, capata un usor balans.
Eram opt persoane. Am pornit, mergand unul in spatele celuilalt. La un moment dat, pana sa ajungem la jumatatea podului, unul dintre barbati, membru al grupului de putin timp, s-a oprit spunand…” nu pot face asta ! Nu sunt in stare sa merg mai departe ! Ma intorc ! ”
L-am inteles si fara a comenta situatia, ne-am intors, pe mal, cautand alte solutii. Daca acceptam si credem cuvintele sale, ca nu-i era frica de inaltime, singurul motiv plauzibil, ce l-a determinat sa se intoarca, a fost, fara indoiala, lipsa increderii in el insusi.
Traiectoria prietenului meu (dar si a celor din jurul lui) a fost deviata, intr-un mod abrupt, declansand, poate, in mentalul lui, ideea de ” esec ”.
Spun ” poate ”, deoarece un mental puternic refuza aceasta notiune. El percepe situatia, doar, ca pe-o simpla bariera, ce-l opreste temporar, motivandu-l in acelasi timp sa continue, pe un alt drum, pentru a ajunge la destinatia propusa.
Increderea in sine este un ” edificiu ”, cu adevarat, maret. Se realizeaza din aproape in aproape, punand piatra langa piatra. La zguduiturile vietii mai apar fisuri, dar in timp devine atat de rezistent incat nimic nu-l mai poate darama.
Cand spun ” din aproape in aproape ” ma refer la stabilirea unor obiective, la inceput mai mici, care, prin realizarea lor, ne intaresc, semnificativ, increderea in propria persoana.
Sa nu neglijam, sub nicio forma, aceasta latura ce tine de autodisciplina. Increderea in fortele proprii, nu de putine ori, face diferenta. Încrederea în sine este un obicei care poate fi dezvoltat comportându-te ca şi cum o ai deja.
Increderea in sine este ca o ancora, adanc, infipta in interiorul fiintei noastre. De stabilitatea sa depind toate actiunile pe care le intreprindem.
Ce se intampla daca ” ancora increderii ” isi muta centrul de greutate ? Ce se intampla daca se fixeaza pe elemente din exteriorul nostru ?
Ecuatia se imbogateste cu o noua necunoscuta. Este vorba, evident, despre ” increderea in cei din jurul nostru ”.
Tendinta fireasca este de a avea incredere in ceilalti. Relatiile de prietenie, de colaborare, de afaceri si nu numai, trebuie sa se bazeze pe aceasta valoare si totusi…
Nu poti construi pe suspiciune. Este un teren fragil si alunecos. O relatie, de orice natura, ce n-are ca fundament increderea, este sortita esecului.
” Palmele ” pe care le primim, pe parcursul vietii, de la persoane in care am investit incredere, ne determina sa ne schimbam, sa ne inchidem in noi insine, sa reactionam cu rautate, sa raspundem cu aceeasi moneda. Aceasta sa fie, oare, rezolvarea ? Nu. In niciun caz. A învăţa să avem încredere este una dintre datoriile dificile ale vieţii.
Pe curand,
Roxana Rohan