Exista o perioada, in viata noastra, in care dorinta de ” a deveni perfecti ” ni se pare realizabila.
Este acea etapa, scurta ce-i drept, in care totul este posibil, in care ne consideram imbatabili si nemuritori…
Este perioada, pe parcursul careia, nimic nu ne poate sta in cale, convinsi fiind ca exercitam un control total asupra vietii noastre.
Din pacate, sau din fericire, viata ne trezeste repede la realitate. Loviturile incasate ne ajuta sa constientizam locul pe care-l ocupam, dar si fragilitatea si vulnerabilitatea, de care dam dovada, in fiecare moment al existentei noastre.
Evident ca trezirea, dintr-un asemenea vis, iti provoaca o mare dezamagire, dar, in ” recipientul ” sau, viata are si astfel de elemente, alaturi de frustrari, deceptii, tragedii si nerealizari.
Chiar daca, fiecare, avem rolul nostru, in calitate de personaj principal in propria existenta, tendinta este de a ne uita spre alte scene. Suntem preocupati, mai mult, de celelalte personaje decat de noi insine.
Le urmarim, cu tenacitate, fara sa ne scape nimic din erorile, pe care le comit in filmul vietii lor.
Nu ne rezumam, doar, la ” a privi ”. Este insuficient pentru noi. Si atunci ce facem? Nimic mai simplu. Incepem sa criticam.
O facem cu atata vehementa si pasiune, incat si ” adevaratii profesionisti ” ne-ar putea invidia.
Astfel, cu multa perseverenta, reusim sa ne calificam intr-o noua ” meserie ”, ce castiga tot mai mult teren in ultimul timp.
Este la moda, tot mai cautata si-ti ofera depline satisfactii. Eu i-am dat denumirea de ” critica la adresa fiintei umane ”.
Adevarul este ca a privi in interiorul tau si a incerca sa schimbi nu este tocmai usor. Este un proces care necesita efort, perseverenta si sinceritate absoluta.
Mai simplu este sa ne atintim privirea asupra celorlalti, sa observam defecte, puncte slabe si evident greseli. Radem in sinea noastra, dar critica o facem cu voce tare.
Ideea, ca vorbele taioase pe care le spunem, pot aduce o persoana ” pe calea cea buna ”, ne da o incredere, ce-i drept falsa, in noi insine si un echilibru, mai mult decat, precar.
Nu pierdem nicio ocazie de a ” rascoli in curtea celorlalti ” si de a arata cu degetul. Este o modalitate subtila de a ne ascunde propriile slabiciuni, atat fata de noi insine, dar mai ales fata de cei din jur.
Cui ar putea trece prin minte ca defectele si punctele negre, pe care le criticam, la altii, cu atata ” sinceritate ”, exista si la noi din abundenta ? Nimanui, evident.
Este, daca vreti, tehnica prin care, scotand in evidenta slabiciunile si punctele slabe ale altora, le acoperim, cu usurinta, pe ale noastre.
Avem, astfel, satisfactia de a fi vazuti, de cei din jur, ca niste persoane ” perfecte ” care fac totul pentru a-i schimba si a-i ” indrepta ” pe ceilalti. Sublim ! Dar fals…
Ceea ce ne scapa, insa, este faptul ca schimbarea nu vine, niciodata, din exterior ci numai din adancul fiintei noastre.
Sa presupunem, ipotetic, ca n-ar fi asa. Sa mergem pe ideea ca cineva, din exterior, ar putea actiona asupra noastra, transformandu-ne. Cine ar accepta, insa, metoda ? Critica n-a fost si nu poate fi o solutie.
Oamenii urasc sa fie umiliti, discreditati si expusi. Chiar daca, in majoritatea situatiilor, cel care critica o face cu sinceritate, cuvintele sale nu-si ating tinta.
Destinatarul, acestora, se ascunde sub un scut imens si le respinge cu inversunare. Mai mult decat atat, contraataca incercand sa provoace acelasi efect, asupra persoanei care a initiat critica. Si atunci ?
Mult timp s-a considerat ca ” a aduce critici ”, unei persoane, este o modalitate eficienta, prin care, aceasta, se poate schimba – idee ce, inca, persista in mentalul colectiv.
S-a constatat ca oamenii percep criticile ca pe niste atacuri, devenind defensivi in prima faza, ca apoi sa riposteze intr-o maniera, ce tine de nivelul si cultura fiecaruia.
Cert este ca efectul criticii nu este, nici pe departe, cel scontat. Si totusi un rezultat nu intarzie sa apara. Este acela de respingere a persoanei care critica, urmat, la foarte scurt timp, de evitarea acesteia.
Dacă îi critici pe alţii, în loc să comentezi imparţial comportamentul lor, asta arată că defectele lor lucrează şi în tine. Mai mult, criticându-i pe alţii, sporeşti în tine acele defecte. Ce condamni la alţii va trebui să trăieşti tu însuţi într-o zi. Asta e legea karmică. În acest fel, oamenii învaţă să fie înţelegători cu semenii lor.
Să ne abținem să criticăm, fie și cu bună intenție, căci a răni pe cineva este ușor, iar a îndrepta e imposibil.
Pe curand,
Roxana Rohan