A-i prezice unui copil ca nu se va alege nimic de el sau ca are o fire de delicvent, conceptii care conduc spre imperiul superstitiei, desi oamenii de stiinta vorbesc de infractori innascuti, acesta este cel mai prost principiu dintre toate principiile rele din educatie.
Atunci cand vorbim despre neglijenta avem in vedere anii de scoala. Neglijenta nu poate fi pusa intotdeauna pe seama educatiei. Copilul va fi afectat de greutatea cu care parintele isi castiga painea, el observa ostilitatea vietii, chiar daca nu se vorbeste despre aceasta. Isi va forma o parere cu mijloace insuficiente, cu conceptii copilaresti, cu experiente copilaresti. Dar aceasta conceptie despre lume va deveni pentru copil firul conducator, el va pune intotdeauna la baza oricarei situatii aceasta conceptie despre lume si va trage foloasele corespunzatoare.Acestea din urma sunt in mare parte incorecte, pentru ca avem de-a face cu un copil lipsit de experienta, a carui logica nu este dezvoltata, ci este supusa concluziilor false. Ganditi-va la impresia coplesitoare pe care o capata un copil ai carui parinti traiesc intr-o locuinta modesta si intr-o stare sociala apasatoare, in comparatie cu impresia unui copil care nu are in mod evident acest sentiment de ostilitate a vietii. Aceste doua tipuri sunt atat de diferite, incat se poate vedea dupa cum vorbeste, ba chiar dupa cum priveste fiecare copil, in care tip se incadreaza; iar cel de-al doilea tip, care se imprieteneste mai usor cu lumea, pentru ca nu stie nimic despre dificultatile ei sau pentru ca le depaseste mai usor, cum se va prezenta diferit in viata acestui copil, increzator in sine si curajos si cum se va refelcta aceasta in atitudinea sa corporala.
Cea mai periculoasa “otrava” este de a insufla copiilor pesimismul, ei pastreaza aceasta perspectiva toata viata, nu au incredere in nimic si devin nehotarati. Dobandirea unei atitudini curajoase cere mult timp si eforturi.
Copilul incearca neobosit sa se afirme, sa nu apara ca un “NIMENI”,asa cum de multe ori se intampla. Unul dintre cele mai importante principii in educatie este acela de a lua copilul in serios, de a-l considera de aceeasi valoare, de a nu-l desconsidera, de a nu-l acoperi cu batjocuri, de a nu te amuza pe seama lui, deoarece copilul percepe aceste manifestari ale celuilalt ca apasatoare si trebuie sa le perceapa altfel, dupa cum cel mai slab simte intotdeauna altfel decat cel care se afla in pozitia relaxata de posesor al unei superioritati psihice sau fizice. Nu putem nici macar sa spunem exact cat de afectat este un copil care nu poate realiza toate performantele impuse de parinti. Copiii sunt extraordinar de avizi de putere si afirmare, au constiinta de sine ridicata, vor sa actioneze, vor sa se manifeste ca factori importanti, iar micul “gura-mare” nu este decat un caz special printre ei, pe care-l vedem pretutindeni luptand pentru putere.
Intr-un caz ,copilul traieste in buna intelegere cu parintii, intr-altul ajunge intr-o pozitie ostila si se dezvolta in contradictie cu cerintele vietii sociale, numai pentru a nu se prabusi constientizand : “ Eu aici nu sunt nimic, nu valorez nimic, toti trec cu privirea prin mine”. Daca se ajunge la aceasta din urma dezvoltare, in care, cu sentimentul sfredelitor al nimicniciei lor, al importantei lor tot mai mici, copiii trec la aparare – si toti trec la aparare-atunci manifestarile neglijarii se pot arata chiar timpuriu. Marea multime a tinerilor neglijati nu este impovarata de inferioritatea psihica . Dimpotriva dintre ei gasim deseori copii extraordinar de talentati, care un timp evolueaza chiar bine si-si dezvolta aptitudinile pana la un punct, dar care, odata ratati, nu pot depasi esuarea pe una din liniile principale ale vietii umane. Fiecare caz arata trasaturile de caracter obisnuite: ambitie extraordinar de dezvoltata, care ramane zavorata in interior, sensibilitate la umilire de orice fel, lasitate, care nu consta in simpla dezertare , ci in eschivarea in fata vietii si a cerintelor general valabile. Din aceste cateva linii se poate da o imagine a contextului : doar un copil ambitios este in stare sa se dea inapoi din fata unei sarcini care ameninta sa-i depaseasca puterile si s-o porneasca pe alta cale, ca si cand si-ar dori sa-si ascunda slabiciunea. Acesta este traseul obisnuit al neglijarii in scoala. Constatam intotdeauna ca neglijarea este legata de esec. Manifestarea neglijarii consta initial in evitarea scolii. Bineinteles , chiulitul trebuie ascuns si la inceput se procedeaza prin falsificarea motivarilor si semnaturilor. Dar ce va face copilul cu timpul sau liber? Trebuie cautata o preocupare. Astfel , apare , in majoritatea cazurilor, o combinare a mai multor copii care au urmat aceeasi linie, pe care-i apasa acelasi destin. Acestia sunt intotdeauna copii ambitiosi, care ar vrea sa joace un rol, dar care nu au incredere in satisfacerea ambitiei lor pe linia principala. Asa se face ca ei vor cauta ocupatii care sa –i satisfaca. Intotdeauna se gaseste unul sau altul, care sa se potriveasca in rolul de conducator, si incepe concurenta ambitiosilor. Fiecare are o idee despre ce s-ar putea face. Corespunzator comportamentului celor mari, ei au o “etica profesionala” a celor neglijati. Ei se straduiesc sa nascoceasca fapte si sa le execute cu maiestrie, dar intotdeauna cu siretenie si viclenii , intrucat nu se incumeta sa procedeze fatis – o urmare a lasitatii lor- pentru a se acoperi de faima in fata camarazilor lor neglijati. Odata ce unul a pornit pe aceasta cale, merge tot mai departe si mai departe. Uneori, in banda ajung unii inferiori din punct de vedere psihic. Acestia vor fi tinta batjocurii si a hartuielilor, laudarosenia celorlati va fi atatata la maximum, ceea ce ii va impinge spre fapte deosebite. Ei sunt obisnuiti din familie cu o anumita dresura, sunt dresati sa se supuna, li se dicteaza, iar ei executa. Deseori se intampla ca unul sa inventeze o fapta rea, iar cel mic , lipsit de experienta, inferior, sa o faca.
Formarea de bande este atat de frecventa atunci cand vorbim de cei neajutorati. Dar si neglijarea individuala este frecventa. Celor neglijati destinul li se deschide atunci cand au suferit o infrangere sau cand sunt amenintati de ea. Intotdeauna lezarea ambitiei personale, teama de a fi blamati, un sentiment de prabusire in aspiratia lor spre putere si constiinta puterii, care ofera prilejul refugierii pe o linie secundara, este ca si cand acesti copii si-ar fi cautat o arena de razboi secundara.Deseori ea se arata sub o forma speciala de lene, care nu trebuie privita ca un obicei innascut sau prost, ci ca mijloc pentru a nu trebui sa fie supusi niciunei probe. Deoarece copilul lenes poate invoca oricand lenea, daca pierde un examen, de vina este lenea si mai degraba pune infrangerea pe seama lenei decat a incapacitatii. Acum copilul trebuie sa-si construiasca un alibi, la fel ca un infractor, trebuie sa demonstreze oricand, prin lene, de ce a ratat, iar acest lucru ii va reusi, lenea l-a acoperit, situatia sa psihica s-a imbunatatit in ceea ce priveste menajarea ambitiei.
Cunoastem neajunsurile scolii. Clase supraaglomerate, unii profesori insuficient pregatiti, uneori chiar si lipsa de interes a profesorilor, care sunt atat de coplesiti de conditiile de viata, incat nu li se poate cere mai mult, dar in cea mai mare parte intunericul care se intinde deasupra acestor complicatii sufletesti , aceste imprejurari fac ca relatiile dezolante dintre profesori si elevi sa existe ca nicaieri altundeva in viata.Daca elevul face o greseala primeste o pedeapsa sau o nota proasta. Dar nu asa trebuie inteleasa educatia. Ce-i drept , copiii se stimuleaza in multe feluri in aceste conditii vitrege, dar cu asemenea lacune o pornesc mai departe. Pana ajung intr-un punct in care pacatele sunt atat de mari, incat se opresc. Atunci veti vedea cat de greu va merge merge inainte copilul cel mai bun, cum din cauza dificultatilor acumulate , constiinta chinuita se agita: “Tu nu poti face ce altii sunt in stare sa realizeze!” Cat de lezata ii este ambitia si cat de iritata!Asadar , neglijarea individuala se petrece in acelasi fel. Si aici sentimentul de inferioritate, de insuficienta, de umilire.
Daca vrem sa intelegem bine intregul context si pozitia acestor copii fata de societate, vom observa doua lucruri:
- Ambitia lor este un semn al aspiratiei lor spre putere si superioritate si, de aceea, ei cauta sa se afirme intr-un alt domeniu decat pe linia principala, atunci cand aceasta se inchide.
- Legatura lor cu oamenii este oarecum precara, ei nu sunt buni parteneri, nu se integreaza usor in societate, au ceva ciudat, nu sunt in contact cu lumea din jur, cateodata, din dragostea fata de cei apropiati n-a mai ramas decat o aparenta sau o obisnuinta, uneori lipseste si aceasta, si ei ajung sa actioneze impotriva familiei. Ei joaca rolul oamenilor al caror sentiment de comunitate este trunchiat, care nu au gasit legatura cu oamenii si-si privesc semenii ca niste dusmani.
Foarte frecvent vadesc trasaturi de suspiciune, sunt tot timpul la panda sa nu fie trasi pe sfoara de altii si de la asemenea copii am auzit ca trebuie sa fii “smecher”, adica superior celorlati. Suspiciunea se strecoara in toate relatiile si face ca dificultatile convietuirii sa creasca mereu. Siretenia creste chiar din ei, din lipsa lor de incredere in ei insisi.
Neglijarea si infractiunea sunt produsele luptei pentru existenta. Umbrele ei se lasa de timpuriu pe sufletul copilului, ii zdruncina echilibrul, ii stimuleaza dorinta de grandoare si il fac incapabil sa colaboreze.