„Parcă vorbesc cu pereţii! Tot ce-i spun îi intră pe o ureche şi îi iese pe alta! Cum să vorbesc cu el ca să mă înţeleagă?”; „Nu ascultă ce-i spun! Parcă-i surd! Ce să mă fac cu el?”
De multe ori, ni s-a întâmplat să rostim sau să auzim aceste cuvinte. Problema comunicării dintre două persoane (mai ales între părinte şi copil) este una pe cât de delicată şi dificil de realizat, pe atât de importantă.
Nu este de ajuns doar să comunici, ci este esenţial să comunici eficient. De ce această precizare?In general, se consideră că a transmite nişte informaţii unei persoane este suficient pentru ca acestea să fie receptate aşa cum dorim noi. Insă, uneori, se întâmplă să scăpăm din vedere impactul pe care îl au cuvintele noastre asupra interlocutorului, atât din punct de vedere emoţional cât şi din punctul de vedere al înţelegerii informaţiilor. De aceea, de multe ori ajungem să fim dezamăgiţi de faptul că vorbele noastre nu şi-au avut efectul scontat.
Condiţia primordială care stă la baza unei comunicări eficiente este aceea de a avea iniţiativa comunicării. Atunci când ascundem exprimarea sentimentelor noastre de frica unor posibile repercusiuni negative, ne facem un mare deserviciu, ne amăgim singuri. De aceea este necesar să avem curajul exprimării propriei atitudini vizavi de fapta petrecută, să ne asumăm responsabilitatea sentimentelor şi dorinţelor noastre.
Dar, pentru a exista o comunicare eficientă între părinte şi copil, este necesar ca nu doar părintele să poată avea iniţiativa comunicării, ci şi copilul. Cum încurajăm copilul să se exprim?
La baza unei comunicări eficiente stă ascultarea a ceea ce doreşte să ne spună interlocutorul.
Din păcate, există tendinţa ca adultul să desconsidere părerea copilului din cauza lipsei lui de experienţă („Tu eşti mic nu ştii nimic! „). El manifestă o atitudine arogantă prin care îşi impune supremaţia (Aici eu sunt şeful!). Uneori această atitudine este împinsă la extrem, iar desconsiderarea se transformă în lipsă de respect („Tu când vorbeşti cu mine să taci! „). Atitudinea arogantă se manifestă nu doar prin vorbe ci şi prin expresii nonverbale (privirea „de sus”, încruntată, sau pur şi simplu evitarea privirii copilului atunci când are loc o discuţie; zâmbet „ superior”, ironic; mişcări permanente ale corpului, ceea ce provoacă agitaţie; căscat etc).
Desigur că părintele se simte flatat atunci când copilul „nu comentează” sau umblă „pe vârfuri” când trece pe lângă el (Vezi cum ascultă de mine? Vezi cum mă respectă?). Ceea ce nu ştie părintele este că acel copil ascultă de părinte pentru că nu are o alternativă mai bună. Ceea ce nu ştie părintele este că acelui copil îi este frică de el, nu îl respectă.
Dacă dorim însă ca între adult şi copil să aibă loc o comunicare eficientă, va trebui să învăţăm cum să ascultăm şi să luăm în considerare părerea copilului, chiar şi atunci când nu suntem de acord cu el. De aceea, când are loc o discuţie, este preferabilă tratarea copilului de pe opoziţie de egalitate, ca şi cum ar fi (şi ar trebui să fie) cel mai bun prieten al nostru (Tratează-l pe celălalt aşa cum ţi-arplăcea să fii tratat la rândul tău). Desigur, este greu de imaginat că „mogâldeaţa” din faţa noastră va deveni o persoană foarte capabilă peste câţiva ani, însă dacă acum copilul va fi tratat cu respect, atunci şansele sunt mari ca în viitor să se comporte bine cu cei din jur (când raportul de forţe se va schimba).
Tratarea de pe o poziţie de egalitate nu înseamnă însă a lăsa copilul să facă ce vrea el sau a ne subordona lui. E bine ca acesta să fie conştient de existenţa unor limite şi a unei ierarhii familiale. Ceea ce dorim să subliniem este că, în relaţia adult-copil nu ar trebui să existe competiţie, nu ar trebui să se pună problema cine e mai tare, cine are întotdeauna dreptate, cine e câştigătorul şi cine e ratatul. Atunci când reuşim să lăsăm orgoliile la o parte într-o asemenea relaţie, putem afirma cu convingere că am evoluat, că am devenit mai înţelepţi.
De aceea, când comunicăm cu copilul nostru, este bine ca acesta să simtă că i se acordă atenţie (că există tot timpul un contact vizual şi o postură care să indice ascultarea), că nu are de ce să îi fie frică fiindcă spune ce simte şi ce doreşte. Cu alte cuvinte, să simtă că manifestăm respect faţă de persoana lui.
Odată venită iniţiativa comunicării din ambele părţi, problema esenţială care se pune în continuare o reprezintă cum e bine să ne exprimăm dorinţele, bucuriile, neplăcerile, cum să ne cerem drepturile, să spunem NU atunci când situaţia o cere fără a ne jigni interlocutorul. Altfel spus, cum reuşesc atât părintele cât şi copilul să înveţe să comunice asertiv.
A învăţa să comunicăm asertiv înseamnă a învăţa să exprimăm cum ne simţim într-o anumită situaţie („ Sunt supărată pentru că…”, „ Mă doare când… „, „ Sunt mândru de … „, „ Mă simt jignită când… „, „ Sunt dezamăgit deoarece...”) sau ce ne-am dori de la interlocutor („Mi-arface plăcere să… „, „Altădată aş vrea să…”).
Spre deosebire de mesajele centrate pe „eu”, mesajele centrate pe „tu” aduc mari prejudicii eficienţei dialogului. Când spunem „Eşti un nesimţit!” sau „Tu eşti de vină!” ceea ce facem nu este altceva decât să criticăm sau să învinuim copilul, fără a-i da ocazia să se gândească la ceea ce simţim noi sau să se gândească la o soluţie salvatoare. Mesajele centrate pe „tu” sugerează că greşeala e numai a copilului şi că el trebuie să suporte consecinţele, fără a-l ajuta să se gândească la o soluţie alternativă, la o modalitate de a repara răul făcut.
De asemenea, mesajele centrate pe „tu” învinovăţesc copilul, nu fapta. Ele generalizează o trăsătură de personalitate a copilului pornind de la o întâmplare particulară, îl etichetează pe baza unei singure ipostaze. („N-ai ştiut să rezolvi exerciţiul acesta simplu? Eşti o proastă!”, „ Cum adică nu ai ştiut de şedinţa cu părinţii? Eşti un mincinos! „).
Mesajele transmise trebuie să reflecte sentimentele părintelui faţă de comportamentul copilului. Odată ce părintele învaţă să se adreseze în acest fel, sunt mari şanse ca şi copilul la rândul lui, prin imitaţie, să folosească în comunicare limbajul responsabilităţii. Iar odată formată această deprindere, putem fi convinşi că nu vor mai exista bariere în exprimare.
O altă condiţie care stă la baza realizării unei comunicări eficiente, o constituie comunicarea pozitivă, ca rezultat al gândirii pozitive. Ilustrarea cea mai bună a diferenţei dintre gândirea pozitivă şi cea negativă este oferită de arhicunoscutul exemplu al paharului cu apă umplut pe jumătate: în timp ce unii consideră că au în faţa lor un pahar din care lipseşte apă şi manifestă nemulţumire, îngrijorare, faţă de ceea ce le lipseşte, alţii sunt mulţumiţi că au un pahar umplut pe jumătate cu apă şi sunt mulţumiţi cu ce au. Adoptarea acestor atitudini duce la scăderea eficienţei în comunicare şi uneori, chiar predispun la apariţia conflictelor. Consecinţele negative pot să apară mai devreme sau mai târziu, însă, pentru a putea fi preîntâmpinate, este bine ca adultul să acorde o atenţie specială comunicării.