„Ai grijă ce-ţi doreşti, căci dorinţa poate deveni realitate…”
(proverb american)
În mod normal, venirea unui copil pe lume este un prilej de bucurie. Părinţii îşi pun mari speranţe în el, îşi fac planuri pentru când va creşte, îşi investesc toate resursele de care dispun pentru a-i asigura condiţiile optime de dezvoltare. Din păcate, o dată cu trecerea timpului, în unele familii se pot „culege roadele” unor greşeli făcute în fixarea obiectivelor, în gestionarea resurselor investite sau, mai simplu spus, în strategiile educative folosite. Aşa ajungem să vedem părinţi care îşi reneagă copiii, fii care îşi bat părinţii, fraţi care nu se înţeleg între ei… Deşi oricine citeşte aceste rânduri va spune :„Da, e adevărat, dar aceste lucruri nu mi se vor întâmpla chiar mie”, ne permitem să afirmăm că şi persoanele care au ajuns în aceste situaţii probabil, iniţial, ar fi răspuns la fel.
In următoarele rânduri exemplificăm câteva dintre obiectivele frecvent formulate de părinţi, ale căror rezultate s-au dovedit a avea ulterior şi repercusiuni negative. Aceste consecinţe nu au aparut din cauza alegerii obiectivului, ci metodei prin care s-a încercat realizarea lui.
Să fie cuminte, disciplinat. Desigur, tuturor ne-ar plăcea să avem o fiică sau un fiu pe care, asemeni unei jucării, să o / îl poţi manevra după bunul plac. Realitatea însă, ştim cu toţii, este alta; copilul are multă energie, iar modul în care şi-o cheltuieşte este de multe ori deranjant, obositor (în special atunci când te întorci de la serviciu), în aceste situaţii, părintele se vede nevoit să ia o atitudine, să impună reguli. Nu de puţine ori ajunge ca, din exces de zel, să pretindă o disciplină exagerată, care-i îngrădeşte copilului orice formă de manifestare. Părintele crede că astfel şi-a câştigat respectul printr-un mod autoritar de a aborda situaţia, pe când, în realitate, ceea ce stă la baza reglării comportamentului este frica.
Urmările acestei metode, vor apărea mai pregnant atunci când copiii vor ajunge la vârsta adolescenţei sau în momentul când se va ivi şansa de a avea o viaţă autonomă. Astfel, putem asista la fuga de acasă sau la căsătorii premature (în special în rândul fetelor), care se dovedesc a fi nereuşite, tinerele schimbând „ un rău cu un alt rău „. De asemenea, băieţii care au crescut o viaţă întreagă cu frica de bătaie, când vor deveni mari şi suficient de puternici, nu vor ezita să răspundă agresiv în litigiile cu părinţii lor. Mai mult chiar, ei vor prelua în mod involuntar modelul de educaţie şi îşi vor creşte copiii în aceeaşi manieră.
Să fie ascultător. Orice părinte îşi doreşte copii ascultători, care să răspundă cu promptitudine de fiecare dată când le cere ceva. Insă, frecvent poţi întâlni părinţi care se lamentează: „ Ce să mă mai fac? Copilul meu nu mă asculta!”. De la cele mai fragede vârste, unii copii manifestă indiferenţă la solicitările părinţilor sau chiar mai mult, preiau „controlul familiei” atunci când se pune problema luării unei decizii. Atunci când ne punem problema „ Cum s-a ajuns în această situaţie şi ce e de făcut? „, e bine să ne întrebăm întâi ce am făcut noi pentru ca el să devină ascultător?
„Mi-am rezervat câteva ore pe zi din timpul meu pentru a-i observa evoluţia şi performanţele ? „, „Am avut răbdare la vârsta DE CE-ului să răspund adecvat la fiecare întrebare?”, „M-am implicat în jocurile pe care le-a iniţiat? Cum m-am implicat? Cât timp?”, „M-am gândit că, în timp ce îi dădeam primele sarcini (primele responsabilităţi), copilul era adânc implicat într-o activitate antrenantă (joc, vizionarea programelor T.V.)?”, „M-am lăsat transformat în sclavul lui, îndeplinindu-i toate dorinţele?” etc.
Să fie ca şi copilul X ( Adică ,merele din grădina vecinului sunt întotdeauna mai gustoase „). Fiecare copil este unic, original. El se va dezvolta în aceeaşi direcţie în care se dezvoltă cei din grupul în care este inclus, însă într-o manieră personală. Dacă ne fixăm cu îndârjire în minte un prototip al copilului nostru ideal şi încercăm să ne modelăm propriul copil după acest exemplu, avem cele mai mari şanse ca rezultatul să ne dezamăgească într-o bună zi.
A-i cere copilului tău să devină ca altul, înseamnă a-l priva de o identitate, a-i refuza dezvoltarea sinelui. Mai mult chiar, solicitând unui copil să fie asemeni altuia e ca şi cum l-ai forţa să poarte o pereche de pantofi cu câteva numere mai mici, ca în final, să realizezi că nu îi sunt buni. Culmea ironiei e că, uneori, după ce te străduieşti câţiva ani să-ţi înveţi copilul ceva ce nu i se potriveşte ajungând să-l exasperezi, îţi vei da seama că modelul urmat e un fiasco.
Să fie cel mai bun. Pe orice părinte, vestea că fiul sau fiica sa a câştigat o competiţie sau se află în fruntea colectivului de elevi din perspectiva rezultatelor şcolare, nu poate decât să-l bucure. Atunci, însă, când i se solicită copilului să fie cel mai bun în orice domeniu („Vreau ca fiul meu să fie un câştigător”), situaţia se schimbă. Din păcate, în orice grup, în special în colectivele de elevi, se conturează întotdeauna câteva vârfuri şi câţiva codaşi; iar dezideratul de a avea un copil-campion este pe cât de greu de realizat, pe atât de lipsit de sens. Chiar dacă acesta dispune de potenţialul intelectual necesar pentru a putea învăţa foarte bine la toate materiile, chiar dacă este talentat la toate disciplinele artistice şi are abilităţi motrice deosebit de bune, rezultatele obţinute nu sunt atât de importante în această perioadă.
Dacă am compara evoluţia copilului cu cea a unei flori, credem că este uşor de înţeles că, dacă forţăm bobocul să-şi desfacă petalele înainte de vreme, nu ne vom bucura prea mult de splendoarea florii; însă, dacă acest boboc este lăsat să se dezvolte normal, vom asista la o înflorire naturală de lungă durată.
Copilul ar putea fi un „savant în devenire”, dar nici pe departe nu trebuie să ne pripim în a-1 considera un „mic geniu”. Nu aceasta este vârsta la care să tragem linia şi să numărăm realizările. Acesta este doar începutul...
Să nu sufere ce am suferit eu, să nu-i lipsească nimic. Aşa cum am subliniat mai sus, există tendinţa ca părintele să ofere totul copilului său, să-şi investească toate resursele de care dispune „pentru a-i fi bine” acestuia. In unele cazuri, în special când părinţii au fost frustraţi în copilărie de diferite bunuri materiale sau nu au beneficiat de suficientă atenţie, dragoste sau îngrijire, pentru a compensa lipsurile avute, se întâmplă ca, din exces de zel, să ofere prea mult. Ca urmare a acestei atitudini parentale, copiii devin răsfăţaţi, ceea ce reprezintă o problemă serioasă (uneori neaşteptat de gravă), atât pentru cadrele didactice cât şi pentru societate în general (fără a fi scutiţi de urmări nici chiar proprii părinţi).
Trei aspecte merită luate în discuţie:
– în primul rând copilul, obişnuit să i se ofere mult, va avea pretenţia să primească din ce în ce mai mult, până când părinţii nu vor mai putea să răspundă solicitărilor sale. El nu va înţelege situaţia şi-i va acuza de rea-voinţă, iar, ulterior, e uşor de imaginat ce se poate întâmpla;
– în al doilea rând, trebuie menţionat faptul că, în momentul în care copilul sesizează slăbiciunea părinţilor pentru el, va începe „şantajul sentimental” la care îi va supune până la epuizare. Va profita tot timpul de ei, iar chiar şi atunci când va deveni adult şi va trebui să aibă o responsabilitate, el se va comporta în continuare ca un om imatur, presupunând că întotdeauna părinţii vor fi alături de el când va avea nevoie de ajutor;
– în al treilea rând, precizăm că părinţii nu trebuie, neapărat, să aibă o situaţie materială foarte bună pentru a-şi răsfăţa copiii. Din puţinul pe care îl au, o mare parte îi revine odraslei lor. Aceasta, însă, rareori va aprecia eforturile făcute de părinţi, iar când ei vor aştepta din partea copilului anumite gesturi, atitudini prin care să-şi manifeste recunoştinţa, vor fi surprinşi (neplăcut) văzând că acesta nu le onorează aşteptările….
De obicei copiii îi obosesc foarte repede pe adulţi cu energia pe care o manifestă. Părinţii se văd nevoiţi să recunoască faptul că este greu să ţii pasul cu iniţiativele manifestate de copil, de aceea mulţi preferă să impună restricţii. Impunerea de reguli şi de restricţii este un fapt lăudabil, însă, atunci când se exagerează şi restricţia devine o prioritate în elaborarea strategiilor educative, părintele riscă să ajungă incapabil de a vedea „copacii din cauza pădurii”. Desigur, orice demers educaţional are la bază câteva obiective clar conturate; chiar şi cele prezentate mai sus, dacă se formulează într-un mod pertinent şi nu se cade în extreme pot fi încununate de succes. Trebuie să ţinem cont însă de faptul că scopul oricărui adult implicat în educarea unui copil este ca acesta să ajungă la un echilibru dinamic între interesele personale şi cele ale societăţii, între ceea ce vrea el şi ceea ce vrem de la el.
Pe curând,
Roxana Rohan