SECURITATEA AFECTIVA
Pentru a ne dori ceva de la copilul nostru este bine să ne întrebăm întâi „Ce am făcut pentru el?”
Suntem tentaţi să tratăm copilul ca fiind un bun ce ne aparţine şi asupra căruia avem toate drepturile. Unii exagerează în ilustrarea acestei idei: „Tu eşti al meu! Trebuie să faci tot ce spun eu!”. Din cauză că ne considerăm proprietarii de drept ai acestui „bun”, uităm uneori că este responsabilitatea noastră să avem grijă de el, pentru a nu se altera; uităm uneori că, pentru a avea profit, trebuie făcute investiţii; uneori ne înşelăm crezând că investiţia se rezumă doar la îmbrăcăminte, hrană, jucării şi un acoperiş deasupra capului; uneori uităm că, poate mai mult decât orice, ceea ce îi trebuie copilului nostru este securitate afectivă şi educaţie corespunzătoare.
Ce presupune securitatea afectivă?
Există situaţii în care unul dintre părinţi pleacă de acasă pentru o perioadă îndelungată, din motive întemeiate, însă puţini părinţi realizează care este efectul pe care îl are asupra copiilor mici o asemenea absenţă prelungită.
E bine de ştiut că dezvoltarea ataşamentului la copii în primii ani de viaţă reprezintă o etapă cel puţin la fel de importantă ca şi achiziţia mersului şi a limbajului, însă, dacă evoluţia ultimelor două este evidentă pentru oricine, nu acelaşi lucru se poate spune despre ataşament. Efectele dezvoltării sale defectuose sunt trecute cu vederea uşor iar părinţii devin îngrijoraţi de manifestările copiilor lor uneori fără să bănuiască motivul.
Aşa cum deficienţa de vorbire este o consecinţă a nedezvoltării adecvate a limbajului, insecuritatea afectivă este o consecinţă a dezvoltării inadecvate a ataşamentului. Copiii cu insecuritate afectivă pot manifesta tulburări emoţionale de genul: stări de frică aparent nejustificate, nervozitate crescută, apatie, dependenţă exagerată de părinţi etc.
Nu vi s-a întâmplat să auziţi cazuri de părinţi care întorcându-se acasă după o perioadă de absenţă prelungită au constatat că intre timp, copiii lor au devenit mai speriaţi de ideea de a fi lăsaţi singuri? Că se lipeau mai mult ca niciodată de ei şi nu îi lăsau să plece nici măcar la cumpărături?
Sau, dimpotrivă, nu vi s-a întâmplat să cunoaşteţi cazuri în care, după o absenţă prelungită, părintele se întoarce acasă iar copilul se comportă cu el la început ca şi cu un străin, iar, mai apoi, după ce lucrurile „au revenit la normal”, nu mai ascultă nimic din ce îi spune?
Asemenea simptome se pot întâlni şi după perioade de spitalizare prelungită (a copiilor sau a părinţilor), după o perioadă de concediu prelungit (de exemplu, pentru
un copil de doi ani, o săptămână poate constitui o perioadă de concediu prelungit), din cauza angajării unei „bone”, a divorţurilor, deceselor etc.
Inainte de a ne grăbi să tragem o concluzie la cele scrise mai sus, trebuie ştiut că apariţia tulburărilor emoţionale variază în funcţie de intensitatea ataşamentului, în funcţie de rolul pe care îl joacă părintele respectiv în viaţa copilului.
Prin urmare, este bine să ne gândim de două ori înainte de a lua o decizie atât de importantă ca şi aceea de a ne „abandona” temporar copilul. El are nevoie de cineva care să-i ofere dragoste necondiţionată („ Orice ai face, eu tot te iubesc pentru că eşti copilul meu”); el uită că l-am părăsit, dar nu va înţelege şi nu va putea să ne explice de ce nu ne mai respectă şi nu ne mai iubeşte atât de mult ca înainte.
Ce vizează educaţia corespunzătoare?
Practic, orice părinte îşi educă copilul. Chiar şi acel părinte care vine rareori pe acasă, îl învaţă pe copil că e bine să nu te bazezi prea mult pe unii adulţi. Dar ce înseamnă a-i acorda copilului o educaţie corespunzătoare?
Din exces de zel sau din teamă, unii părinţi cred că este bine să îi protejeze pe copiii lor până la vârsta maturităţii şi chiar dincolo de ea. Din această cauză, ei îşi educă în aşa fel copiii, încât aceştia să fie în permanenţă dependenţi de ei:„Nu face decât ceea ce îţi spun eu!”. Ca urmare a acestei forme de educaţie, putem întâlni tineri care nu pot realiza nici o acţiune care să nu fie precedată de întrebarea „Pot să…?” adresată adultului. Deşi este lăudabilă, această formă de comportament („ Ce copil cuminte ai! „) dusă la extrem, scoate în evidenţă lipsa capacităţii copilului de a lua cele mai elementare decizii („Am terminat de mâncat. Pot să beau apă?”). Din această cauză, atunci când vor da de libertate, aceşti copii nu vor şti cum să o folosească.
Educarea copilului astfel încât să devină cât mai dependent de adult se poate observa şi la vârsta şcolară mică:
„ Un adult îl întreabă pe copil:
– Câţi ani ai?
-Are 8 anişori! răspunde mândră mama lui”….
Cu toate acestea, părintele insistă foarte mult să-i formeze copilului deprinderi de comunicare politicoasă, fără a-i da ocazia să le exerseze din proprie iniţiativă şi să le conştientizeze.
Un alt aspect care uneori scapă din vedere părinţilor atunci când îşi educă copiii este acela că ei îi pregătesc să se poată adapta doar la condiţiile sociale actuale „Cand va fi mare, copilul meu se va face… avocat… sau preot…”. Putem avea certitudinea că peste 20 de ani meseria pe care ne-o dorim pentru copilul nostru va mai fi de actualitate sau, mai mult decât atât, va mai exista? Putem şti ce meserii se vor mai naşte peste câteva decenii? Cum îl pregătim pentru ziua de mâine?