dependenta-emot[1]

Rănile emoționale încep să apară chiar înainte să te naști. Dacă mama ta nu se simțea  iubită de partener, în interiorul corpului ei se declanșează o furtună de hormoni. Tu primeai toți acei hormoni și subconștientul tău îi intepreta ca un stres, ca un potențial pericol.Așa că în momentul în care te-ai născut, ai venit într-o lume pe care nu o înțelegeai, dar care ți-a dat prima ta emoție: stresul, anxietatea, teama….

Asta este doar un caz, pentru ca e foarte posibil ca toată perioada aceea de sarcina să fie o perioadă liniștită pentru mama ta, iar tu să te naști înconjurat de iubire.Iubirea aceea este de fapt pansamentul care vindecă rănile tale. Dar ce faci dacă te-ai născut cu o rană emoțională și nu primești suficient de multă iubire ca să vindeci rana?

Dar dacă rana emoțională apare mai târziu, când erai bebeluș, tocmai din lipsă de iubire?

Cei mai mulți oameni se regăsesc în această situație.Sunt înconjurată de foarte mulți oameni care vin la cabinetul meu  și aflu cele mai adânci răni din sufletul lor.Cel mai dureros lucru este că cei mai mulți dintre oameni nu s-au simțit iubiți când erau copii. Nu au simțit că primesc atenție și înțelegere din partea părinților.

Îmi amintesc când eram copil că ceea ce imi doream  era ca mama sau tatăl meu să se joace cu mine, jocuri din acelea fără sens, jocuri de copil.

Rana principală a omului este senzația că ești lipsit de iubire. Această rană provine din faptul că părinții tăi nu ți-au acordat timpul și energia lor atâta cât aveai tu nevoie. Erai înfometat după atenția și iubirea lor, dar ei nu aveau timp suficient pentru tine.

Această rană pe care o porți adânc ascunsă în tine este vie și ustură și azi. Problema este că nu se vindecă „de la sine”, nu se vindecă odată cu trecerea timpului.E ca și când ai o gaură în pantof. Cu cât aștepți mai mult și speri că se va repara de la sine, cu atât gaura se va mări și te vei răni și mai tare.

Rana emoțională are un efect bumerang  – Atunci când ai crescut cu aceasta foame de acceptare și iubire, devii apoi un adolescent ori prea resemnat ori prea rebel.Devii resemnat când unul dintre părinți este autoritar și își impune propria forță asupra familiei, când simți că ai fi pedepsit dacă „ai exista” și tu acolo, adică dacă ți-ai spune părerea. Când la lipsa de iubire se adaugă și sentimentul de inutilitate, sentimentul că tu nu contezi, că părerile tale nu sunt importante și doar părerile adultului contează, vei dezvolta  un sentiment de inferioritate și lipsă de încredere în sine.

Cel mai bun mijloc pe care îl ai ca adolescent ca să te protejezi de această durere pe care o simți este să devii ori foarte timid și să nu intri în relații cu oamenii, ca să nu riști sa să fi rănit, ori să devii rebel ca să simți că „te răzbuni”.

Tot timpul psihicul nostru  functionează dupa o lege a compensației. Trebuie cumva să compensăm lipsurile emoționale.De exemplu, lipsa de iubire din copilărie o compensam uneori printr-o permanenta  cerere de iubire de la partener ori prin mâncat în cantități exagerate, ori prin orgoliu și sentimentul că suntem superiori celorlalți (acei oameni care sunt cu nasul pe sus).

Cum compensezi lipsa de iubire?Ai mai multe forme de compensare:

1.Forme fizice (mănânci prea mult ca să umpli un gol emoțional);

2.Forme sociale (devii obsedat de cum arăți, te îmbraci după ultima modă,cauți să captezi atenția pentru că pentru tine atenția este echivalentă cu iubirea)

3.Devii tiran (pari dur și agresiv tocmai ca să eviți să recunoșt;i că ești vulnerabil și că cerșești iubire);

4.Devii dependent de partener (îi spui partenerului „te iubesc, am nevoie de tine”  – în realitate „a avea nevoie” înseamnă că exact acea iubire nu o ai de oferit ci o cerșești de la partener și esti dispus la orice compromisuri, chiar da,că ești nefericit).

După cum vezi, lipsa de iubire din copilaria ta îți afectează viața de adult, se întoarce asupra ta ca un bumerang.

În relația de cuplu nu poți să oferi iubire pentru că tu ești înfometat după iubire, nu ai de dat, vrei numai să primești.

Acel copil care urlă după atenție și iubire, trăiește încă printre lacrimile tale.Uneori îți amintești de copilul care a suferit, alteori uiți de el cu anii.

Dar acel copil interior este de fapt cheia vindecării tale complete. Psihicul nostru este  plin de „personajele” pe care le-am jucat pe parcursul anilor sau de amintirea unor persoane care au trecut prin întreaga noastră viață. Acele părti din noi nu dispar, ci le păstrăm în viața noastră mereu.

Copilul tău interior este punctul de pornire al adultului care ai devenit azi. Acel adult  care ar vrea să se simtă stăpân pe el în orice situație, care să știe ce decizie să ia când îi este greu, acel adult care nu face compromisuri și care își știe direcția și scopul în viață.

Copilul interior este cheia devenirii noastre și noi îl ignorăm, chiar dacă el încă cere atenție și iubire.

Pe curând,

                         Roxana Rohan