Trecem prin viata, lasandu-ne amprenta asupra sa, intr-un mod unic, specific naturii umane.
Suntem obsedati de ideea de a lasa ceva in urma noastra. Nu ne putem obisnui cu gandul ca, mai devreme sau mai tarziu, vom fi uitati. Este inacceptabil.
Consideram ca rolul pe care il jucam in piesa vietii noastre, trebuie sa ramana, pentru totdeauna, in memoria oamenilor. Din pacate, de cele mai multe ori, nu se intampla asa.
Dupa lasarea cortinei, spectatorii continua sa aplaude, cu o intensitate din ce in ce mai mica, pana cand, in cele din urma, parasesc sala.
Amintirea, legata de spectacolul la care au asistat, mai persista, un timp, in memoria lor, apoi dispare. Va fi pusa in scena o alta piesa, dupa un nou scenariu, dar cu alte personaje.
Intotdeauna mi-am spus ca nu-i suficient. Trebuie sa mai existe si alte scene pe care sa continuam. Nu se poate ca totul sa se termine, doar, dupa un simplu act.
Nu ne impacam cu acest gand si probabil n-o vom face niciodata. De aici deriva permanenta dorinta, de a excela in acest rol scurt pe care-l avem.
Luptam pentru visurile noastre si facem tot ce depinde de noi pentru a le indeplini. Vrem sa fim cei mai buni. Ne dorim sa fim etichetati ca valorosi, talentati, inteligenti. Chiar daca modestia ne determina, ca in fata celorlalti, sa negam aceste dorinte, in sufletul nostru stim, cu exactitate, care este adevarul.
Viata noastra este o permanenta cautare. Este ca si cum ne-am afla intr-o pestera intunecata, cu pericole la tot pasul, prin care trecem, ingroziti, cautand iesirea. Unii o gasesc si in felul acesta se elibereaza, cei mai multi, insa, se ratacesc, invartindu-se in cerc. Nu reusesc sa iasa niciodata.
De ce ? Suntem inzestrati cu tot ce ne trebuie. Avem toate piesele de puzzle. Nu lipseste nici macar una si totusi…
Doua obstacole majore ne conditioneaza existenta. Primul consta in a gasi piesele de puzzle, ascunse in adancul fiintei noastre, iar al doilea in a putea sa le asezam, pe fiecare in parte, acolo, unde le este locul.
Intre piesele de puzzle, una se remarca, in mod special, prin pata de culoare pe care o imprima vietii. Este, fara doar si poate, … PASIUNEA.
Pasiunea este motorul actiunilor noastre. In lipsa acesteia, viata este cenusie, anosta si previzibila. Devine un drum plictisitor, monoton, drept, ce poate fi parcurs ” fara sa pui mana pe volan ”. Nu pentru astfel de drumuri suntem facuti. Monotonia si banalul sunt bolile nemiloase ale spiritului.
Daca faci ceva cu daruire si devotament, rezultatul nu poate fi decat remarcabil. Pasiunea este, daca vreti, magnetul ce atrage, in jurul sau, toate celelalte elemente de puzzle. Este liantul ce asigura buna functionare a acestora. Ea umple sufletul, il anima, ii da forta de a rasturna muntii, ii da puterea de a face, de a realiza, de a transforma. Pasiunea este focul ce-ncalzeste sufletul condamnat la inghet.
Nu poti sa-ti atingi scopurile, in viata, sa-ti realizezi obiectivele, daca lipseste pasiunea. Nimic nu se poate face fara ea. Ma refer, evident, la excelenta, calitate, valoare.
Lipsa ei ne trimite, direct, in balta mediocritatii, acolo unde varfurile sunt acoperite de apa iar calitatea de namol.
Pasiunea inseamna iubire pentru un vis. Nu poate fi introdusa, in ecuatie, atata timp cat nu ne-am descoperit, inca, drumul. Inainte de a pune pasiune trebuie sa invatam sa visam, sa credem, sa speram.
Cand, in mintea noastra, imaginea devine clara si visul prinde contur, se naste o adevarata forta, o adevarata energie. Este pasiunea.
Ne va insoti pana cand materializarea gandului va fi completa. Este sursa, in lipsa careia drumul devine anevoios si, de multe ori, imposibil de parcurs.
Pe curand,
Roxana Rohan