Obrăznicia si indrazneala
La polul opus timidităţii se află obrăznicia. Dacă, în general, majoritatea adulţilor implicaţi în educaţia copiilor nu sunt de acord cu această formă de comportament, totuşi există părinţi care o încurajează, uneori în mod indirect. Ei consideră că „în viaţă trebuie să înveţi să te descurci cum poţi mai bine” şi că ,nu trebuie să te laşi călcat în picioare”‘. De aceea, ei sunt de părere că „Decât să stai cuminte în colţul tău, mai bine să fii îndrăzneţ”.
Din păcate, graniţa dintre obrăznicie şi îndrăzneală este foarte fragilă, iar mulţi dintre copiii educaţi în acest spirit nu reuşesc să facă diferenţa între cele două moduri de comportare. Astfel, ei ajung să dezamăgească prin lipsa lor de compasiune, de înţelegere, de bun-simţ şi respect manifestate chiar faţă de propriii părinţi.
O dată cu trecerea timpului, aceşti copii vor avea tendinţa de a lua decizii fără să ţină cont de dorinţele sau de sentimentele celorlalţi. Prin felul lor de a se comporta, vor risca să jignească persoanele din jur, să nu accepte alte păreri, să îşi dezvolte o atitudine ostilă, ceea ce le va aduce prejudicii pe planul vieţii sociale.
Mai există cazuri de copii care manifestă obrăznicie în diferite contexte (de exemplu la şcoală), fapt care îi surprinde chiar şi pe părinţi lor („Vai, dar copilul meu nu este aşa!’). Uneori, părinţii acuză cadrele didactice: „Acasă nu a făcut niciodată aşa ceva! La şcoală a învăţat asta!”
Este normal ca părintele să fie supărat atunci când aude că fiica sau fiul lui este „personajul negativ” al întâmplării de la şcoală, însă e bine să se gândească şi că, probabil schimbarea comportamentului acestuia se poate datora şi lipsei de comunicare eficientă din familie (din diferite cauze: frică, neîncredere, interesul scăzut al părinţilor etc.) sau influenţei puternice exercitate de către ceilalţi colegi de şcoală (ceea ce denotă o autonomie scăzută şi o stimă pentru sine redusă).
Aroganţa reprezintă o formă particulară a obrăzniciei şi, de cele mai multe ori, este determinată (asemeni timidităţii) de un sentiment de inferioritate cultivat în sufletul individului, de care acesta rareori îşi dă seama. Pentru a caracteriza acest fenomen, Jung (1997) a folosit expresia de „inflaţie psihică”, prin care explica umplerea unui spaţiu ce nu ar putea fi acoperit în mod normal.
Astfel, putem înţelege motivul pentru care acei copii pe care i-am întâlnit şi i-am caracterizat drept obraznici, se comportau cu aroganţă si devin adulti aroganti ; în spatele acestei atitudini, de fapt, se ascundea neîncrederea în forţele proprii.