Aud deseori întrebări de tipul “de ce aleg atât de prost în relații”, “de ce până la urmă, indiferent ce fac, sfârșesc cu aceleași probleme relaționale”. Poate că vă este cunoscut sentimentul acela că (deși nu știi cum ajungi să faci asta și aparent te strădui să faci altfel) ajungi în același loc relațional, pe alt drum. Să fie oare o conspirație? Ei bine, mare parte din felul în care ne purtăm în relațiile noastre semnificative este determinat de tipul de atașament pe care îl deprindem în copilărie… John Bowlby s-a ocupat de construirea unei întregi teorii a atașamentului. Cum se aplică atașamentul la relații?
Să începem cu explicarea pe scurt a conceptului de atașament. Mie mi-a plăcut o definiție găsită într-un articol. Este comparat atașamentul cu pilotul automat al unui avion. Atunci când funcționează corect, te poți lăsa în seama lui,te poţi relaxa și bucura de călătorie. Când ceva merge prost, atunci te poți baza doar pe reflexele tale de supraviețuire, devii anxios și hipervigilent și aștepți ca avionul să se facă țăndări în orice moment. Cum “producem” specificația pentru pilotul automat?
Un nou-născut știe instinctiv că are nevoie să plângă dacă are nevoie de ceva și poate doar spera că plânsul va fi suficient pentru a atrage atenția adultului care îl are în grijă. De modul în care adultul cu pricina reacționează și de gradul de satisfacere a nevoilor copilului depinde stilul de atașament achizionat. Pe baza acestuia se naște un tipar relațional compus din două elemente:
– felul în care adultul semnificativ pentru copil răspunde, setează tipul de răspuns pe care copilul devenit adult se va aștepta să îl primească de la oamenii din relațiile semnificative și determină modul de reacție în situații percepute ca stesante sau amenințătoare
– modul în care copilul contorizează experiențele în care nevoile lui sunt îndeplinite (cu bilanț pozitiv sau negativ) care are ca finalitate concluzia adultului despre valoarea lui personală într-o relație (sau lipsa acesteia).
Pentru simplificare, dacă revenim la metafora cu pilotul automat și ieși la drum prin lume cu unul care se așteaptă să fie permanent ignorat de copilot și crede că nu bun de nimic, e ușor de înțeles de ce sfârșești prin a-ți pilota avioanele relaționale în regim de avarie și cu vesta de supraviețuire pe tine.
Pilotul automat de calitate este echivalentul atașamentului securizant. Adică cel al adultului care are încredere în semenii lui relaționali și știe care este valoarea lui adăugată într-o relație. Din păcate, părinții fiind și ei oameni și imperfecți, tipul acesta de pilot se fabrică în serie mică, așa că imi permit sa continui dezvoltand putin modelele cu probleme.
Atașamentul evitant apare atunci când copilul concluzionează că degeaba plânge pentru că nu-l aude nimeni. Cu fiecare cerere de ajutor care rămâne neadresată de către părinte, se sedimentează o filozofie de viață care are la bază credința că, de vreme ce nici măcar părinții mei nu au fost acolo pentru mine, ce naiba să mai aștept de la ceilalți? Mai bine mă pregătesc să mă bazez doar pe mine. Adultul de mai târziu se ferește de intimitate sau de apropiere pentru că asta ar însemna vulnerabilitate. Își dorește o relație dar o evită (conștient sau nu) pentru că se teme că va fi respins sau că va ajunge să fie nevoit să se bazeze pe altcineva. Pentru că prețuiește independența de toate felurile, inclusiv pe cea emoțională, se va feri de investiții emotionale manifeste. Asta ajută la independență dar nu ajută la intimitate.. Va alege fie parteneri de relație la fel de independenți emoționali sau, chiar dacă alege unul care are ceva de oferit, se va purta steril emoțional ceea ce va duce la îndepărtarea partenerului de relație. Așa se închide cercul credinței conform căreia nu te poți baza pe nimeni.
Atașamentul de tip anxios se construiește în compania unui părinte incoerent comportamental, absent (fizic sau emoțional), critic sau abuziv. Adultul de mai târziu este paralizat de teama de a fi respins și, respectiv, abandonat. Credința din spate este aceea că “orice aș face, nu sunt destul de bun și mai devreme sau mai târziu voi fi părăsit”. Odată ajuns într-o relație care contează va deveni (în mod automat) hipervigilent, încercând să prindă din timp orice semn (real sau imaginar) al unui potenția dezastru relațional. În încercarea de a se calma va avea nevoie de reasigurare constantă din partea partenerului. Iar partenerul va reasigura după posibilități o vreme dar apoi va obosi și va avea nevoie de distanță. Ceea ce, din nou, va inchide cercul.
Bine, o să spuneți (dacă v-ați recunoscut prin descrieri), dar nu reacționez tot timpul la fel. Așa este. Pentru că tipul de atașament și comportamentele asociate cu el nu sunt vizibile tot timpul ci doar atunci când intervin stresori relaționali. Se poate schimba tipul de atașament? Nu.
Dar vestea bună e că se pot conștientiza, atât tipul cât și comportamentele asociate cu acesta. Iar comportamentele se pot schimba, odată cu conștientizarea dezavantajelor care vin la pachet. Concluzia? Nu putem schimba tipul de atașament dar îl putem lăsa fără consecințe relaționale dramatice.
Pe curând,
Roxana Rohan