Nimeni nu e perfect, nici noi ca parinti, nici ei ca si copii, viitori adulti. Important insa e sa ajungem sa ne cunoastem bine unii pe altii si sa ne intelegem reciproc. Iar noi, parintii, sa reusim sa gasim echilibrul intre cuvintele necesare educatiei si cele necesare sufletului copilului nostru.
Un citat al lui Bruno Ferrero, in cartea Trandafirul de mare pret suna cam asa….
“Voiam lapte si am primit biberonul,
imi doream parintii aproape si am capatat o jucarioara,
voiam sa le vorbesc si mi-au dat un televizor,
doream sa invat de la ei si mi-au cumparat rechizite pentru scoala,
doream o perspectiva globala asupra lucrurilor si am capatat o biata idee,
voiam sa fiu liber si m-au invatat disciplina,
imi doream iubire si mi-au facut morala,
voiam o profesie si am dobandit un loc de munca,
voiam fericire si am primit bani,
doream libertate si am capatat o masina,
voiam sa aflu sensul lucrurilor si am intrat pe fagasul carierei,
doream speranta si mi s-a dat mila.
Voiam sa traiesc…. “
Frustrarea este cu atat mai mare, deci, cand poti descoperi ca, de cele mai multe ori, din toate cele pe care le dam copiilor nu sunt ceea ce ei asteapta. Ca nevoile lor autentice ca sa creasca si sa se formeze nu tin cu prioritate de bunurile materiale cu care ii rasfatam sau de morala sociala pe care o indoctrinam in ei, linistiti ca ne-am facut menirea de parinte. Unde mai punem ca ni se pare extrem de nedrept sa auzim nemultumirile copiilor, asa cum par ele ca suna… Insa, dincolo de egoul nostru ranit, reusim sa stim, sa aflam, sa intrebam, sa ascultam nevoile autentice, de suflet, ale copilului nostru?!
Deseori, noi, parintii, suntem cu mult mai preocupati sa ii formam si “dresam” dupa regulile sociale general acceptate – ceea ce noi, adultii, numim educatie – iar acest proces ne consuma foarte mult timp si energie, nelasandu-ne mereu suficienta forta de a discuta, a afla si a si hrani nevoile emotionale si spirituale ale copiilor nostri. Si ajungem sa traim dileme, framantari, neputinte. Asta in cazul in care ne dam seama la timp ce se petrece in mintea si inima lor.
“Stai cuminte!”, “Hai mai repede!”, “Nu pune mana!”, “Nu sta la soare!”, “Vino la soare!”, “Iesi din apa!”, “Nu bea apa rece!”, “Vezi sa nu te murdaresti!”, “Uite in ce hal te-ai murdarit!”, “Taci din gura!”, “Cere-ti iertare!”, “Spune multumesc!”, “Nu fi obraznic!”, “Nu alerga!”, “Nu bea apa rece!”, “Ai grija sa nu transpiri!”, “Nu cumva sa cazi!”, “Vai, nu esti niciodata atent!”, “Esti prea mic!”, “De acum esti mare…”, “Du-te la culcare!”, “Scoala-te, ai sa intarzii!”, “Am treaba, joaca-te si singur!”, “Ia ceva pe tine!”, etc., etc.
Iar ce ar vrea ei sa auda mai des pe durata unei zile normale de viata…:
“Te iubesc!”, “Esti frumusel”, “Suntem fericiti ca esti copilul nostru”, “Esti suparat?”, “Iti e teama?”, “Esti asa cuminte…!”, “Am incredere in tine”, “Ce te doare?”, “Eu te ascult. Poti sa imi spui tot ce vrei”, “De ce iti e frica?”, “Nu-i nimic, sunt aici pentru tine”, “Invata sa crezi in tine si sa te iubesti pe tine insuti”, etc.
Ca parinti, multi dintre noi facem lucruri pentru copiii nostri pe care le-am primit si noi sau pe care ni le doream cand eram copii. Parintii nostri, adesea, nu simteau nevoia sa negocieze cu antrenorii nostri, sa ne rezolve fiece problema, sa ne distreze in orice clipa. Mare diferenta fata de zilele noastre, cand suntem mult prea implicati in multe zone ale vietii copiilor nostri. Suna caraghios, stiu. Cum poate fi un parinte prea implicat in viata copilului sau? Nu asta inseamna sa fii un bun parinte? Dar, cand nu ne asteptam ca cei mici sa-si asume responsabilitatea pentru sarcinile si comportamentele lor si incercam sa nivelam greutatile si vanataile care sunt parte naturala a copilariei, nu le facem copiilor nicio favoare. In schimb, ii crestem sa evite asumarea responsabilitatii personale si ne asteptam ca altii sa le rezolve problemele – chiar cand stim ca sunt cu adevarat in masura sa aiba grija de ei insisi. Ne invatam copiii ca viata este plina de probleme, greu sau imposibil de administrat, cand ceea ce am vrea ca ei sa invete sunt abilitatile elementare de solutionare a acelor probleme. In generatiile trecute, parintii erau un pic mai detasati de viata “clipa cu clipa” a copiilor lor. Realitatea dura a comunismului a impus ca supravietuirea sa insemne impartirea poverilor. Copiii preluau devreme o parte a responsabilitatilor. Parintii aveau grija de nevoile copiilor, dar in contextul mentinerii integritatii familiei. Copiii aveau multi prieteni cu care se jucau, stateau pe la bunici si parinti, isi duceau viata lor de ‘adult’. Parintii erau o prezenta cat se poate de reala in viata copiilor lor, dar de undeva dintr-un plan secundar..
Viata langa un adolescent este plina de emotii, temeri, indoieli, intrebari, taceri, stari contradictorii, zambet, plans, furie si entuziasm. Acest amalgam ne surprinde sau ne uimeste in fiecare zi. Bineinteles, lucrurile stau cu totul altfel azi. Majoritatea parintilor au mai putin timp de petrecut cu copiii lor. Si asta ii face sa se simta vinovati. Iar vina duce la exagerari. Se elibereaza de ea facand munca copilului, cum ar fi temele si spalatul vaselor, in loc sa-i ia din fata calculatorului. Exagereaza si cand sunt obositi si timpul este prea scurt. Sa-i invete pe copii cum sa duca ceva la bun sfarsit, sa aiba asteptari ferme, impune rabdare. Ceea ce este greu de obtinut dupa o zi lunga petrecuta la birou…
Viața aia la care visam cu atâta năduf atunci când eram copii şi era greu… greu de tot. Pentru că trebuia să fim cuminți şi ascultători şi noi abia aşteptam să creştem mari ca sa reusim sa ne manifestam. Lucrurile erau evidente, atunci: părinții şi noi. Ei erau puternici, atotştiutori şi, ce-i drept, cam obtuzi . Noi, copiii, eram veseli, vii şi făceam trăznăi pe care aveam convingerea că: 1. Cei mari nu le vor descoperi şi, 2. Cei mari nu le vor înțelege. Dar ne iubeam părinții cu ardoare. Fără diplomație, până la capăt.
Ne uitam la copiii nostri si cu greu ne aducem aminte de propria noastra adolescenta, si suntem tentati sa spunem repede: „Pe vremea mea, nu exista asa ceva!“ Da, pe vremea noastra, nu existau adolescentii nostri, asa cum nu existau nici parinti ca noi. Eram doar noi, intr-o perioada plina de schimbari si trairi extremizate, in care tanjeam dupa dragoste, intelegere si acceptare.Oare poate exista intelegere reciproca, clarificandu-se diferentele intre nevoile copilului si nevoile adultului, precum si cooperarea pentru construirea unor relatii neostile, respectandu-se punctele de vedere ale fiecarei parti? Avem convingerea ca da, acest lucru este posibil.
Eu am un contraexemplu, care dovedeste ca nu dureaza o vesnicie. Am avut o colega care a ascultat tot ce i-a spus mama ei, in legatura cu orice: machiaj, unghii, vestimentatie, meserie. De curand, m-am intalnit cu aceasta fosta colega a mea. (Ea fusese cea mai desteapta si ascultatoare fata din clasa.) Si am intalnit o femeie imbracata indecent, tipator, groaznic. Asadar, acest tip de inghitire a regulilor, pe care parintii le impun in viata si sufletul copiilor, poate sa duca, mai tarziu, la niste comportamente absolut deviate.
Multi copii isi anunta intrarea in adolescenta prin schimbari dramatice ale comportamentului fata de parinti si profesori. Ei devin cu mult mai independenti si mult mai constienti de cum sunt perceputi de ceilalti, incercand disperat sa se adapteze la asta.
Fii empatic cu pre/adolescentul. Ajuta-ti copilul sa inteleaga ca e normal sa fii oarecum preocupat sau constient de preocuparile, starile si gandurile lui.
• Daca pre/adolescentul vrea sa-si taie parul, sa-si vopseasca unghiile cu negru, sa imbrace haine mai trasnite, e bine sa te gandesti de doua ori, inainte de a obiecta. Copiii vor sa-si socheze parintii, fiind mai bine sa li se permita sa faca acest lucru temporar si fara implicatii dramatice. Lasa obiectiile pentru lucrurile care conteaza cu adevarat: tutun, droguri, alcool etc.
• Incearca sa faci in asa fel incat copiii sa stie ca ai asteptari rezonabile in ceea ce-i priveste si in acest caz ei vor incerca sa ti le satisfaca.
• Preadolescentii, dar mai ales adolescentii, se afla in perioada experimentarilor, aceasta incluzand uneori si comportamente de risc. Nu evita sa le vorbesti despre sex, droguri, alcool, tutun, iar atunci cand o faci, incearca sa fii deschis si sa le vorbesti inainte sa apara pericolul de a fi expusi acestor riscuri.
• Incearca sa stabilesti un echilibru intre respectarea intimitatii spatiului privat al copilului, dar si supravegherea discreta, in care increderea sa fie cuvantul de ordine.
Un parinte intelege ca este o nevoie fireasca a copilului de a petrece din ce in ce mai mult timp in afara casei. De asemenea, intelege ca se diversifica sursele de influenta in viata copiilor nostri. Mama si tata – si informatiile ce vin de la ei – nu mai reprezinta singurul lucru de impact in viata copiilor. Creste foarte mult importanta „gastii”. Creste foarte mult raportarea la ce fac parintii prietenilor copiilor nostri.