Părinţii care au impresia că nu au reuşit sa dea viata unui copil “perfect“, adică un copil care să fie tocmai cum au visat ei,au sentimentul că nu sunt buni părinţi. Copilul resimte acest lucru şi suferinţa pe care o manifestă este mai întâi de toate a părinţilor. Cu cât un copil simte că speranţele părinţilor in privinta lui sunt mai mari, cu atât devine mai complexat. Şi,din nefericire,nefiind… la inălţimea stachetei fixate de părinţi, el îşi închipuie că nu are nicio valoare, că nu este bun de nimic.Orice părinte are aşteptări mari de la copilul său,dorind ca acesta să reuşească în viată şi să fie cât mai bun. Însă impunerea unor aşteptări prea înalte („trebuie sî fii cel mai bun”,„trebuie să te descurci bine la toate”) va duce inevitabil la eşecul unui copil de a se ridica la nivelul lor si deci la o imagine de sine negativă.
A fi părintele unui copil perfect este un lucru imposibil. În schimb este foarte simplu să ajungi părintele care determină complexe unui copil. Acest fapt nu cere nici o aptitudine specială: este suficient să nimiceşti personalitatea şi dorinţele copilului de la o vârstă mică. Sarcina uşoară, mai ales că tocmai atunci el are nevoie de tot ajutorul părinţilor pentru a-şi făuri Eul, pentru a deveni o persoană care gândeşte si aspiră.
Copilul complexat este pregătit să fie astfel chiar înainte de naşterea sa. Reţeta nu presupune cine ştie ce mari dificultăţi. Tuturor părinţilor din lume le place să viseze că vor da naştere unui viitor mare om , unei viitoare femei celebre. Ei îşi proiectează narcisismul si visele măreţe in fiinţa care urmează să vina pe lume . Mai întai de toate ,orice copil este un copil imaginat care trăieşte in mintea părinţilor. Părinţii care refuză să renunţe la expectativa unui bebelus ideal, atribuind copilului lor misiunea de a ajunge un om mare, nu vor reuşi altceva decât să aibă un copil, complexat. Zdrobit de modelul fantomatic impus de părinţi, copilul se va simti,prin forţa împrejurărilor, un nimeni. Şi,în plus, nefiind conform exigenţelor nebuneşti ale părinţilor, el nu va fi iubit.
Or, creştrea si formarea copilului, iubirea are acelaşi rol indispensabil ca si cel al hranei.
Părinţii au în minte adesea o imagine vaga, idealizată în care şi-ar dori să se inscrie copilul lor. Din nefericire, genetica nu ţine seama de dorinţele lor. Cea mai mare parte dintre părinţi renuntă sau mai bine zis uită de imaginea ideală. Dar cei care se încăpătânează şi nu încetează să reexamineze cu atenţie “de ce nu este el exact cum am vrea noi “ nu vor depune mare efort pentru a-şi convinge copilul că este urât, făcând din acesta un etern nemulţumit de el însuşi, un probabil candidat la operaţia estetică.
Complexele de inferioritate ale unui copil persistă deseori până la vârsta adultă, afectând toate relaţiile sale si viaţa sa în general; existenţa acestor complexe implică o atitudine de neîncredere, de inhibare, de centrare pe negativ – persoana îşi vede constant defectele, nu are încredere in ea însăşi şi se aşteaptă la esec.
Criticile frecvente ale părinţilor contribuie la apariţia complexelor de inferioritate ale unui copil. Dorind sa corecteze şi să stimuleze copilul, unii părinţi pot apela prea des la critici, în loc să incerce încurajarea şi aprecierea copilului. Copilul care creşte auzind deseori că ceea ce face nu este destul de bun va crede că el ca persoana nu este destul de bun – opinia părinţilor săi este esenţială pentru ceea ce va crede copilul despre el însuşi. Criticile din partea persoanelor dragi, apropiate, au o fortă nemasurată, influenţând modul în care individul se percepe pe sine.
Neglijarea copilului are multe efecte negative în dezvoltarea copilului. Când acesta nu primeşte afecţiunea si atenţia atât de vitale în prima copilărie, când îşi vede părinţii preocupaţi de altele, când se simte ignorat, acesta va crede că este vina sa,că nu merită să primească mai mult. Fără ocrotire, afecţiune,atenţie, copilul nu îşi formează sentimentul propriei valori.
Relaţiile cu alţi copii si dificultatea de adaptare la grup. Relaţiile copilului cu părinţii săi sunt primele care contribuie la formarea sa; însă nu se poate ignora importanţa majora pe care o au relaţiile copilului cu cei de aceeaşi vârstă: când copilul se confrunta cu dificultăţi de adaptare şi de integrare într-un grup, când nu beneficiază de relaţii pozitive cu alţi copii ci, din contră, este respins şi izolat, îşi fac apariţia complexele de inferioritate: „de ce nu sunt ca ceilalti copii?”…
Pe curând,
Roxana Rohan