Omul este o fiinţă bio-psiho-socială. De modul în care se integrează în grupurile sociale, în care stabileşte relaţii interpersonale, de modul în care comunică cu cei din jurul său depinde sănătatea lui mintală şi nu numai. De aceea grupul (grupurile) de prieteni în care este integrat copilul constituie un element-cheie care stă la baza dezvoltării armonioase a acestuia.
De ce este grupul atât de important? Ce rol joacă în dezvoltarea copilului?
Relaţiile care apar între copiii de aceeaşi vârstă oferă o şansă uriaşă de a învăţa reguli de comportament social, norme culturale şi valori promovate de mediul în care este integrat, dezvoltarea unei stime crescute faţă de propria persoană.
Copiii interacţionează în scopul atingerii unor obiective comune, au aceleaşi preocupări. De obicei, atunci când realizează împreună o activitate sunt foarte motivaţi şi entuziasmaţi.
Regulile grupului sunt foarte rigide, stricte (în special în anii mai mici ai copilăriei), în cazul în care copiii nu se conformează acestora, ei sunt excluşi din colectiv.
Spre deosebire de adulţi, în general, membrii grupurilor de copii sunt mai neiertători în ceea ce priveşte abaterile de la regulă, fapt care îl ajută pe copil să îşi formeze un set de principii, morale.
Competiţia care se naşte între copii, îi împinge la stabilirea unor ierarhii „de popularitate”. Aceste ierarhii au o contribuţie importantă la formarea unei imagini pozitive sau negative faţă de propria persoană, ceea ce atrage după sine creşterea sau scăderea eficienţei în activităţile pe care le vor desfăşura în viitor.
Preocuparea copilului pentru cei din jurul său nu este întotdeauna la fel de mare. Ea cunoaşte o evoluţie spectaculoasă începând de la vârsta corespunzătoare grădiniţei şi atinge punctul culminant în perioada liceului.
Încă de la naştere, copilul este înconjurat de diferite persoane familiare care îi oferă securitate şi căldură afectivă, însă primele contacte sociale autentice apar abia după câţiva ani. Acestea debutează cu iniţierea de activităţi comune desfăşurate alături de alţi copii de aceeaşi vârstă.
Nu vi s-a întâmplat să asistaţi la o discuţie între doi copii, în care fiecare povestea ceea ce „ avea pe suflet” fără să manifeste interes faţă de celălalt? Cum v-aţi explicat acest fenomen?
Gândirea centrată predominant pe propria persoană (egocentrismul) reprezintă o caracteristică a preşcolarilor, iar acest lucru îi împiedică să poată înţelege că alţii pot avea sentimente, gânduri şi dorinţe diferite de ale lor. De aceea, o observare mai atentă a conversaţiilor ce au loc între copiii de această vârstă, poate scoate în evidenţă faptul că practic ei realizează monologuri, deşi lasă impresia că discută unul cu celălalt.
Tot la vârsta preşcolarităţii, se poate observa cum copiii se grăbesc să îi numească prieteni pe ceilalţi copii cu care vin în contact, deoarece se joacă împreună cu ei sau se află în vecinătatea lor. Conflictele care se creează sunt generate de obicei de revendicarea unor drepturi „Eu vreau să stau lângă mama!”, „Eu vreau jucăria aceea!”, însă pe cât de repede apar, la fel de repede dispar.
Prin urmare, deşi la vârsta preşcolarităţii apar primele contacte sociale, acestea se dovedesc a fi superficiale şi rezultă doar în urma interesului comun manifestat faţă de o anumită activitate. De aceea, noţiuni ca „prieten” sau „prietenie” nu au o semnificaţie prea mare pentru preşcolar, iar grupul de prieteni nu exercită o influenţă importantă în educaţia lui.
Intrarea în şcoală reprezintă pentru fiecare copil, un pas hotărâtor în ceea ce priveşte viaţa socială. Dacă până acum prietenii nu constituiau altceva decât nişte indivizi cu care interacţiona în anumite situaţii, din acest moment începe să se dezvolte sentimentul de apartenenţă la grup, iar şcolarul începe să fie interesat tot mai mult de părerea celuilalt.
Evoluţia gândirii duce la scăderea egocentrismului care îl caracteriza pe preşcolar. De pe la vârsta de 8 ani, copilul începe să îi vadă pe ceilalţi ca fiind altfel decât el, că pot avea dispoziţii sau trăsături de personalitate diferite de ale sale.
Dacă până la această vârstă copilul îi caracteriza pe ceilalţi colegi ca fiind „fata cu părul galben” sau „băiatul care m-a lovit”, de acum el începe să îi descrie în termeni psihologici (prietenos”, „rău”, „cuminte” etc).
Noţiunea de „prieten” începe să dobândească dimensiuni noi la această vârstă, mult mai adecvate.
Prietenii nu mai sunt văzuţi ca fiind „cineva care-mi place” sau „cineva cu care mă joc”, ci au un rol mult mai însemnat: prietenii sunt persoane care îi ajută la greu, persoane cu care îşi împărtăşesc dorinţele, sentimentele, gândurile ascunse etc.
La baza acestor relaţii stă umorul, căldura, armonia, momentele de divertisment, recompensele etc. De acum, copiii se comportă frumos cu prietenii lor nu fiindcă, „aşa trebuie”, ci pentru că, dacă nu s-ar comporta astfel, ar risca să le piardă prietenia, iar acest lucru începe să doară.
Din punct de vedere al apartenenţei sexuale, în clasele primare se remarcă o omogenitate a grupurilor: acestea sunt alcătuite numai din băieţi şi numai din fete.
În general grupurile de fete sunt mai mici (fiecare elevă având 2-3 „cele mai bune prietene”) şi sunt susţinute în general de confesiuni reciproce, destăinuirea şi păstrarea secretelor etc. Pe de altă parte, grupurile de băieţi sunt în general mai mari, iar coeziunea acestora este susţinută de activităţile desfăşurate în comun (de obicei, jocurile sportive).
Perioada preadolescentei şi a adolescenţei este considerată, pe de o parte, ca fiind „vârsta de aur”, iar, pe de altă parte, perioada cea mai dificilă din punctul de vedere al relaţiei părinte-copil.
Grupul de prieteni începe să capete acum rolul cel mai important pe care îl va juca vreodată; la această vârstă, tinerii cu cât devin mai autonomi faţă de părinţi, cu atât devin mai dependenţi faţă de grup, iar această dependenţă se poate observa prin „împrumutarea” valorilor şi gusturilor în materie de îmbrăcăminte, muzică etc.
Adolescenţii au o sensibilitate crescută faţă de părerile pe care le au ceilalţi despre ei şi de multe ori interpretează atitudinile acestora la limita extremă („îmi zâmbeşte, înseamnă că mă iubeşte”, „mă ignoră, înseamnă că mă urăşte”). Această preocupare majoră pentru opinia celuilalt justifică timpul îndelungat pe care îl petrec în faţa oglinzii pentru a-şi aranja ţinuta, părul sau pentru a se machia.
De aceea, este ironic să observi uneori o adolescentă şi un adolescent care se duc la întâlnire găndindu-se cât de mult vor fi admiraţi, însă atunci când întâlnirea are loc, fiecare va fi mai preocupat de el însuşi decât de felul cum arată celălalt.
După cum am văzut, o dată cu intrarea în şcoală (şi mai precis, începând de pe la vârsta de 8 ani) grupul devine un factor tot mai important în viaţa copilului. Părinţii, de obicei, devin conştienţi de acest aspect, însă reacţiile pe care le au sunt diferite şi uneori pot fi neinspirate:
- unii neglijează importanţa grupului, iar, când copilul vine acasă supărat că a fost „penalizat” de ceilalţi membri, ei îl „consolează”: „Mare lucru! Pentru atâta eşti necăjit? Acestea nu sunt probleme!”
- alţii manifestă gelozie „Cum adică? Pentru tine contează mai mult ce zic
prietenii tăi, decât ce îţi spun eu?” - o altă categorie de părinţi încearcă să forţeze integrarea copilului în grup: „De ce nu vreţi să vă jucaţi cu copilul meu? Primiţi-1 şi pe el în echipă, că dacă nu, vă arăt eu vouă! „
De aceea, considerăm că este util ca părintele să înţeleagă faptul că, în anumite momente ale vieţii, grupul de prieteni poate exercita o influenţă mai mare decât a lui şi că este util să manifeste respect faţă de decizia copilului. De asemenea, e bine ca părintele să înţeleagă „tragedia” pe care o trăieşte copilul când, de exemplu, nu a fost invitat la o zi de naştere sau nu a fost ales în echipa preferată. El nu poate să compenseze golul apărut, însă poate fi alături de copil şi îl poate ajuta să îşi formeze strategii de recâştigare a popularităţii şi a acceptării sale de către grup.