O să am îndrăzneala să spun că ne petrecem mare parte din viață încercând să aducem în realitate diverse idealuri. Practic, ne ținem o mare parte din cap ocupată cu diverse imagini despre cum ar trebui să fie lucrurile. Viața în general, partenerul ideal, profesia perfectă.
Multe dintre problemele pe care ajung să le discut în cabinet pleacă de la faptul că nu ne luăm idealurile la verificat. Nu le chestionăm și, implicit, nu le descoperim contradicțiile sau iraționalitățile. Sau măcar sursele de inspirație. Pentru că și aceasta e o problemă. Ați crede că idealurile voastre sunt… ale voastre. Ei bine, majoritatea sunt dobândite… Mare parte le-ați primit, pe tăcute, odată cu certificatul de naștere sau odată cu absolvirea celor șapte ani de-acasă. Apoi ați adăugat și câteva desprinse din cerințele societății. Şi dacă nu reuşiţi să le atingeţi, ajungeţi la pierderea încrederii in sine, la trăirea dezamăgirii in ceea ce vă priveşte. Punctul de plecare este sentimentul de lipsă de valoare a propriei persoane. Umătorul pas este auto-critica. Finalul este afirmația “mă urăsc”.
De unde ni se trage? Culmea este că… de la un lucru bun. Adică de la faptul că suntem diferiți. Diferențele îndeamnă la comparații. Problema este că, pentru fiecare dintre noi există varianta în care diferit înseamnă special (interpretat pozitiv) sau defect (interpretat negativ). Bipolaritarea este explicată de faptul că vocea noastră interioară poate juca două roluri. Rolul de susținător și rolul de critic. În rolul de susținător, vocea interioară este ghidată de auto-acceptare, de auto-înțelegere și de auto-motivare. În rolul de critic, aceeași voce interioară este ghidată de negare, de ură de sine, de paranoia și suspiciune. Dacă vocea mea interioară joacă doar rareori rolul de critic, atunci pot compensa cu ușurință pagubele produse. Dar dacă rolul principal este de critic, atunci vocea mea interioară devine un soi de furnizor de dezastru. Va fi acolo exact când trebuie pentru a descuraja orice demers – „Pe bune,uită-te la viața ta, o să fii tu în stare să faci asta?”. Sau pentru a minimaliza orice realizare – „Ai avut baftă, altminteri iar o dădeai în bară”. Sau pentru a te convinge că orice feed-back pozitiv e o minciună sfruntată, pe cale să fie imaginea demascată– „Tu chiar crezi că ăștia cred ce spun sau sunt doar amabili?”
Care sunt temele cele mai frecvente pe care le adoptă criticul? „Nu sunt demn să fiu iubit” e poate cea mai comună dintre ele. Ceea ce este logic pentru că suntem indivizi sociali și dragostea (cel puțin la prima vedere) garantează acceptarea. La dezvoltarea scenariului care să ne ajute să concluzionăm că suntem de neiubit se află mesajele pe care le primim din interacțiunea cu ceilalți și, mai ales felul în care le interpretăm. Cheia rezolvării nu este, așa cum tot auziți, să înveți să te iubești pe tine însuți ci să înțelegi cum ai ajuns să vezi în realitate doar mesaje de respingere. Pentru că, ce-i drept nu are cum să te iubească toată lumea, dar nici nu ai nevoie să te iubească decât cei care contează pentru tine. Iar cheia, se află de cele mai multe ori, în copilărie.
Următoarea temă pare să fie „nu sunt destul de bun”. Care are la bază perfecționismul. Până la urmă dacă nu duc nimic la bun sfârșit nu voi afla dacă sunt bun sau nu. De data asta, cheia rezolvării este definirea concretă și realistă a lui „destul de bun”, ceea ce are darul de a pune la îndemână contra-argumente în lupta impotriva criticului intern.
Ajungem la următoarea temă demnă de menționat adică „am mai mult decât merit”, care derivă din cele de mai înainte. Pentru că, de vreme ce sunt de neiubit, nu sunt destul de bun nu-i așa ca am mai mult decât merit? Aici demersul presupune descoperirea tiparelor care m-au ajutat să construiesc o imagine negativă despre mine și regăsirea valorii de sine prin conștientizarea adevărului științific care spune că nu am cum să nu fi făcut nimic la viața mea, pentru că „nimic” nu există decât în imaginație.
Ultima temă este, celebra temere „o să am un eşec”. Aici problema se iscă din definirea conceptului de succes, mai precis din echivalarea acestuia cu „fără de greșeală”. Cheia rezolvării este conștientizarea avantajelor eşecului.
Ideea de final este că specia umană are parte de o provocare de la naștere. Aceea de a găsi o cale de ieșire din ciclicitatea dintre realitate și percepția noastră despre ea. Adică, practic, a învăța să le folosim pentru noi și nu împotriva noastră.
Departe de mine să spun că idealurile nu-și au rostul lor. Ne oferă un model general. Sunt o călăuză constantă către auto-actualizare. Doar că e util să avem în vedere constant faptul că sunt un model teoretic al lumii. Ceea ce face necesară o permanentă adaptare a lor în funcție de realitatea obiectivă care ne influențează sau ne înconjoară. De asta le spun clienților mei care ar putea crede că psihoterapeutul a găsit cheia succesului că eu nu sunt un om cu viață perfectă ci doar unul care a făcut pace cu viața lui și cu imperfecțiunile ei.
Pe curând,
Roxana Rohan