iubeste-te

iubeste-te

Înainte să ajungem la vreo concluzie logică, haideți să explorăm originile preocupării noastre pentru ce se întâmplă în capul celorlalți cu privire la persoana noastră. La baza preocupării este nevoia de a fi acceptat. Evoluționist vorbind, ni se trage de la începuturile noastre, adică din timpurile când eram doar omul pe cale să devină pe deplin sapiens.  Atunci, să fii acceptat de tribul tău era una dintre singurele, dacă nu unica metodă de supraviețuire. Tribul însemna acces mai facil la hrană, la adăpost și la apărare. Ce te punea în pericol atunci, te putea mânca la prânz.  Acesta este începutul care ne mai trezește și azi nevoia de acceptare și, respectiv frica de respingere. Societatea s-a schimbat ceva de atunci… Admiratorii ei spun că a evoluat. La fel și mare parte din creierul nostru. O parte a a lui însă a rămas neschimbată. Și deși partea evoluată pricepe că data din calendar ne plasează în 2017, partea ancestrală nu a băgat de seamă că peisajul s-a schimbat, că mamuții au dispărut, că peștera s-a transformat în apartament….  Așa că nu încetează să ne trimită semnale despre cât de important este să fii acceptat și să nu fii singur.

Ne place sau nu, vorba bancului, asta avem cu asta defilăm. Nu ne putem schimba creierul. Ar fi și păcat pentru că face și multe lucruri bune. Putem însă înțelege cum funcționează și putem să trăim armonios ținând cont de particularitățile lui. Să vedem cum funcționează asta în cazul de față.

În primul rând e clar că o să-mi pese pentru că asta mă ajută să am sentimentul că mă integrez social. În plus nu avem buton de “on/off”. Pot însă defini ce reprezintă astăzi “tribul” pentru mine. Dacă pe vremea peșterii probabil apucam să văd vreo 20 de oameni diferiți în cursul vieții, probabil toți din tribul meu, astăzi nu tot ce văd are vreo legătură cu tribul meu. Redefinirea noțiunii de trib și reactualizarea ei la viața mea de azi  îmi poate face viața suportabilă. Pentru că păstrează cam aceleași dimensiuni numerice. Oricât de multă lume aș cunoaște, cei care chiar contează pentru mine ajung probabil tot pe la 20 ca număr. Dacă sunt mult mai mulți decât atât, atunci înseamnă că e de lucru la redefinirea lui “contează pentru mine”.

Cum știu dacă un om e parte din “tribul” meu sau nu? Păi să vedem… Eu zic că se aplică următoarele criterii: (1) are influență directă (impact) în viața mea, (2) are sisteme de valori similare cu ale mele și (3) l-am investit emoțional.

Dacă le aplicați, câți oameni contează astăzi pentru voi?

Odată ce am tribul definit, mai am de luat în calcul niște adevăruri existențiale, formulate practic:

Suntem singurii trăitori ai vieții noastre. Restul sunt privitori. Asta implică faptul că nimeni nu știe mai bine decât noi ce ni se potrivește și ce ne face mulțumiți de viața noastră. Părerea exterioară vieții mele e de luat în calcul, dar numai ținând cont de faptul că sunt, până la urmă, singurul expert în viața mea. Ceea ce e greșit pentru altul, poate fi bun pentru mine. Și viceversa.

Viața e prea scurtă. Asta ne împiedică să ne plictisim dar ne presează să ne realizăm, să ne îndeplinim potențialul maxim. Dacă țin cont de prea multe păreri, nu mai am timp să trăiesc.

Nu poți trece prin viață mulțumind pe toată lumea. Pentru că suntem imperfecți și, mai ales pentru că suntem diferiți. În plus, oamenii sunt echipați să le pese mai mult de propria persoană (deci nu de alții), să uite repede ce nu le convine și să accepte ce nu pot schimba.

Deci, de ce nu contează ce gândesc ceilalți?

Pentru că dacă nu sunt atent, greutatea gândurilor pe care le atribui celorlalți devine o povară. Pentru că odată ce las deoparte ce pot aștepta ceilalți de la mine, am șansa de a afla cine sunt.  Nu în ultimul rând pentru că,  odată ce înțeleg că ar fi de dorit ca ceilalți să mă accepte dar nu e obligatoriu, mă eliberez de condiționarea acceptabilității și devin liber să am viața proprie, conform așteptărilor mele.

Pe curând,

                 Roxana Rohan