copacO să încep cu ce este recunoștința și aș vrea să o definesc ca fiind emoția care exprimă mulțumirea pentru ceva ce ai. Opusă celei prin care exprimi ceva ce-ți dorești, dar nu ai. Știu că termenul de recunoștință poate avea iz de clișeu, dar îmi asum riscul. Clișeu sau nu, studiile demonstrează că există o corelație clară între „cantitatea” de recunoștință prezentă în viața cetățeanului și calitatea percepută a vieții acestuia. La fel ca toate abilitățile de pe lumea asta, nici capacitatea de a simți sau exprima recunoștință  ne e obligatoriu primită la naștere. Unii facem asta natural, alții nu chiar. Vestea bună este că, dacă nu ne descurcăm prea bine la capitolul recunoștință, putem învăța…

Dar mai întâi hai să vedem ce pierdem dacă nu avem obișnuința de a fi recunoscători. În primul rând valoare. Pentru că a fi recunoscător asta presupune – să conștientizezi valoarea a ceea ce ai. În momentul în care decid că un lucru „mi se cuvine” sau că „e normal să fie așa” pierd posibilitatea de a-i conștientiza valoarea. De unde și vorba că omul își dă seama ce-i lipsește după ce pierde ce-a avut. Nu e mare lucru să fii sănătos decât după ce nu mai ești. Nu e mare lucru să fie cineva lângă tine decât atunci când ești singur. Și ce mare lucru e să lucrezi undeva, atât timp cât nu ești șomer.

Următorul lucru pe listă este capacitatea de a face față greutăților inerente vieții. Recunoștința înțeleasă corect nu înseamnă să mă mulțumesc cu ce am în timp şi mă fac că nu văd ce nu-mi convine. Ci înseamnă să capitalizez energie din lucrurile care merg bine pentru a mă putea mobiliza să le schimb pe cele care nu-mi plac.

Nu în ultimul rând dacă nu sunt recunoscător pierd sănătate. Mai ales din cea cardiacă. Nu glumesc… Știința ne arată că un „duş” de câteva minute de recunoștință ne calmează ritmul cardiac similar cu ce se obține prin tehnici de meditație.  Tot recunoștința poate fi responsabilă și de întărirea sistemului imunitar.

Cele de mai sus sunt doar câteva dintre motivele care  demonstrează utilitatea recunoștinței. Să trecem acum la cum putem învăța să o exprimăm.  Ideea este că nu prea suntem educați în direcția asta. Spunem mult prea rar „mulțumesc”. Și nu facem discriminări. Nu ne mulțumim nici nouă înșine, nici altora. Deci, simplul și banalul „mulțumesc” e primul pas către recunoștință. Și, surpriză, cea mai multă recunoștință se pierde din luatul de-a gata a lucrurilor mărunte.  Uităm că lucrurile mari se fac din lucruri mici. Și că „normalitarea” se definește de multe ori prin continuitate.  Și vă provoc – luați orice lucru „normal” pe care partenerul de viață, copilul ori colegul îl face zi de zi. Încercați să vă aduceți aminte când ați spus ultima dată un „mulțumesc” în schimb.  Și spuneți, azi sau mâine,  un „mulțumesc ” adevărat. Până la urmă e vorba de „normalul” de care altul vă scutește sau pe care face efortul să îl facă. Așadar, primul pas către exersarea recunoștinței e să-mi propun o doză de(cel puțin)  3 „mulțumesc”/ zi.

Studiile arată că trei minute de recunoștință pe zi sunt suficiente pentru a ne crește calitatea vieții. Așadar, dedică trei minute în fiecare seară pentru a identifica lucrurile pentru care îți poți fi ție ori altcuiva recunoscător.  Oricât de greu ar fi, sunt sigură că sunt. Și, mai ales dacă e greu, în lucrurile bune (chiar dacă nu multe) se află puterea de a merge mai departe.

Şi atunci….  în viaţa  ta poate fi mai mult soare decât ploaie şi frig….

Pe curând,

                Roxana Rohan