Parintii care au impresia ca nu au reusit sa dea viata unui copil “ perfect “, adica un copil care sa fie tocmai cum au visat ei, au sentimentul ca nu sunt buni parinti. Copilul resimte acest lucru si suferinta pe care o manifesta este mai intai de toate a parintilor. Cu cat un copil simte ca sperantele parintilor in privinta lui sunt mai mari, cu atat devine mai complexat. Si, din nefericire, nefiind la inaltimea stachetei fixate de parinti, el isi inchipuie ca nu are nici o valoare, ca nu este bun de nimic.Orice parinte are asteptari mari de la copilul sau, dorind ca acesta sa reuseasca in viata si sa fie cat mai bun. Insa impunerea unor asteptari prea inalte („trebuie sa fii cel mai bun”, „trebuie sa te descurci bine la toate”) va duce inevitabil la esecul unui copil de a se ridica la nivelul lor si deci la o imagine de sine negativa.
A fi parintele unui copil perfect este un lucru imposibil. In schimb este foarte simplu sa ajungi parintele care determina complexe unui copil. Acest fapt nu cere nici o aptitudine speciala : este suficient sa nimicesti personalitatea si dorintele copilului de la o varsta mica. Sarcina usoara, mai ales ca tocmai atunci el are nevoie de tot ajutorul parintilor pentru a-si fauri Eul, pentru a deveni o persoana care gandeste si aspira.
Copilul complexat este pregatit sa fie astfel chiar inainte de nasterea sa. Reteta nu presupune cine stie ce mari dificultati. Tuturor parintilor din lume le place sa viseze ca vor da nastere unui viitor mare om , unei viitoare femei celebre. Ei isi proiecteaza narcisismul si visele marete in fiinta care urmeaza sa vina pe lume . Mai intai de toate , orice copil este un copil imaginat care traieste in mintea parintilor. Parintii care refuza sa renunte la expectativa unui bebelus ideal, atribuind copilului lor misiunea de a ajunge un om mare, nu vor reusi altceva decat sa aiba un copil, complexat. Zdrobit de modelul fantomatic impus de parinti, copilul se va simti , prin forta imprejurarilor, un nimeni. Si, in plus, nefiind conform exigentelor nebunesti ale parintilor, el nu va fi iubit.
Or, crestrea si formarea copilului, iubirea are acelasi rol indispensabil ca si cel al hranei.
Parintii au in minte adesea o imagine vaga, idealizata in care si-ar dori sa se inscrie copilul lor. Din nefericire, genetica nu tine seama de dorintele lor. Cea mai mare parte dintre parinti renunta sau mai bine zis uita de imaginea ideala. Dar cei care se incapataneaza si nu inceteaza sa reexamineze cu atentie “de ce nu este el exact cum am vrea noi “ nu vor depune mare efort pentru a-si convinge copilul ca este urat, facand din acesta un etern nemultumit de el insusi, un probabil candidat la operatia estetica.
Complexele de inferioritate ale unui copil persista deseori pana la varsta adulta, afectand toate relatiile sale si viata sa in general; existenta acestor complexe implica o atitudine de neincredere, de inhibare, de centrare pe negativ – persoana isi vede constant calitatile negative, nu are incredere in ea insasi si se asteapta la esec.
Criticile frecvente ale parintilor contribuie la aparitia complexelor de inferioritate ale unui copil. Dorind sa corecteze si sa stimuleze copilul, unii parinti pot apela prea des la critici, in loc sa incerce incurajarea si aprecierea copilului. Copilul care creste auzind deseori ca ceea ce face nu este destul de bun va crede ca el ca persoana nu este destul de bun – opinia parintilor sai este esentiala pentru ceea ce va crede copilul despre el insusi. Criticile din partea persoanelor dragi, apropiate, au o forta nemasurata, influentand modul in care individul se percepe pe sine.
Neglijarea copilului are multe efecte negative in dezvoltarea copilului. Cand acesta nu primeste afectiunea si atentia atat de vitale in prima copilarie, cand isi vede parintii preocupati de altele, cand se simte ignorat, acesta va crede ca este vina sa, ca nu merita sa primeasca mai mult. Fara ocrotire, afectiune, atentie, copilul nu isi formeaza sentimentul propriei valori.
Relatiile cu alti copii si dificultatea de adaptare la grup. Relatiile copilului cu parintii sai sunt primele care contribuie la formarea sa; insa nu se poate ignora importanta majora pe care o au relatiile copilului cu cei de aceeasi varsta: cand copilul se confrunta cu dificultati de adaptare si de integrare intr-un grup, cand nu beneficiaza de relatii pozitive cu alti copii ci, din contra, este respins si izolat, isi fac aparitia complexele de inferioritate: „de ce nu sunt ca ceilalti copii?”…