Copiii mici sunt adesea timizi, pur şi simplu pentru că sunt atât de mici. Şi de ce ne-am mira? Ei sunt înconjuraţi de adulţi care îi domină prin înălţimea lor, care strigă la ei, îi lovesc cu palma, le spun să se potolească, să stea liniştiţi, să facă asta, să nu facă asta, să mănânce cutare lucru, să lase jos ce au în mână… Şi toate acestea se aplică unor copii pe care îi iubim şi îi alintăm. Gândiţi-vă ce se întâmplă cu cei neglijaţi sau maltrataţi.
Mulţi copii sunt timizi. Ei încă nu ştiu nimic despre viaţă, dar au început deja să fie sfioşi.
Dacă zâmbeşti unei fetiţe de trei ani, te-ai putea considera norocos să primeşti şi tu un zâmbet, dar, de cele mai multe ori, ea întoarce capul, pune mâna la gură sau se ascunde în spatele mamei. Adulţii care vorbesc despre copii în prezenţa acestora, spunând: „Ştii, este timid”, tind să-i facă şi mai reţinuţi.
Presupun că vă aduceţi foarte bine aminte de anii de şcoală, oricât de mult timp ar fi trecut de atunci. Acest fapt ne arată cât de profund ne marchează viaţa acea perioadă şi cât de vigilenti trebuie să fim pentru ai contracara şi a încerca să înlăturăm efectele negative pe care le-ar putea avea asupra noastră. Teama şi neliniştea constituie cauza reticenţei copiilor, şi părinţii pot face multe pentru a-i ajuta să aibă încredere în ei chiar de la început. Consider că este foarte important pentru toţi cei care sunt în contact cu copiii să-i laude şi să aibă încredere în ei ori de câte ori au ocazia.
Nu trebuie niciodată să le sădim copiilor în suflet teamă şi nelinişte, decât atunci când acest lucru este necesar pentru propria lor siguranţă şi protecţie. Să facem să se simtă bine. Să aibă sentimentul că sunt deştepţi şi iubiţi. Faceţi-le complimente despre felul în care arată, pentru a-i face să fie mândri de înfăţişarea lor. Poate că sămânţa nesigurantei a fost semănată de alţii, dar cel puţin să facem tot posibilul pentru a ne asigura că acele seminţe nu sunt hrănite şi nu găsesc un teren favorabil pentru a se dezvolta. Desigur, aceasta nu înseamnă că nu putem să ne ieşim din fire uneori, dar trebuie să ne străduim ca nimic din ceea ce spunem sau facem să nu sporească sentimentul de nesiguranţă iniţial, tocmai pentru că este vorba de nişte copii. Pericolul constă mai ales în felul în care ne comportăm când suntem obosiţi, indispuşi sau stresaţi. Este foarte uşor să credem că suntem supăraţi sau enervaţi din cauza unui copil (sau a partenerului, de exemplu) când, de fapt, suntem supăraţi pe noi înşine. Partenerii sunt capabili, de obicei, să supravieţuiască după asemenea incidente, dar un copil poate deveni nervos sau retras dacă este bombardat cu prea multe observaţii critice. Vocea părintelui, ridicată din pricina enervării, poate produce traume psihice unui copil mic care nu înţelege ce a greşit. Complexul vinovăţiei se poate manifesta de la o vârstă fragedă şi, pe măsură ce copilul creşte, din orice fel de critică poate părea o lipsă de afecţiune şi este luată prea în serios.
Mai este, de asemenea, şi problema eşecurilor şcolare. O fată care nu străluceşte la anumite obiecte poate fi extrem de timidă în clasă, fiindu-i în permanenţă frică de lecţiile pe care nu le înţelege. Se va simţi comparată tot timpul cu elevii străluciţi şi, dacă nu va primi un sprijin şi o încurajare din afară, acest complex de inferioritate poate duce la pierderea respectului de sine.
Este foarte important pentru un copil să ştie că are pe cineva care îl susţine atunci când este intimidat în fel şi chip de ceilalţi, cineva care îl va asculta cu răbdare, fară să-1 critice, şi îi va oferi sprijinul atunci cand are nevoie.
Comunicarea cu un prieten receptiv este necesară la orice vârstă şi în orice situaţie dificilă, dar, desigur, niciodată nu este mai importantă ca în copilărie, atunci când adulţii sunt prea ocupaţi pentru a asculta cu atenţie ce are pe suflet un copil.
Probabil că nici o altă perioadă din viaţă nu cunoaşte atâta nesiguranţă şi timiditate ca cea cuprinsă între unsprezece şi şaisprezece ani, atunci când nu eşti nici copil, nici adult. Venirea menstruaţiei poate produce un adevărat sentiment de anxietate, în afara suferinţelor şi durerilor fizice. Informaţiile practice, oferite cu tact şi înţelegere şi fără nici o intenţie de a provoca panică, pot schimba complet lucrurile.
Grăsimea datorată pubertăţii sau slăbiciunea excesivă constituie cauze importante ale timidităţii. La fel şi acneea. Tot aşa şi creşterea sânilor, însoţită de teama că aceştia ar putea ajunge să fie prea mari sau prea mici. Multe suferinţe ale adolescenţei sunt legate de dragoste şi, aşa cum toti ne amintim, pasiunile noastre la acea vârstă, de scurtă durată, totuşi, nu sunt mai puţin profunde decât cele ale adultului.
Părinţii ne pot zdruncina încrederea în propriile noastre forţe, dacă ne dojenesc prea mult, dacă ne împiedică să ne realizăm anumite dorinţe arzătoare sau ne interzic să avem prietenii pe care îi dorim. Şi oricât de înţelegători ar putea fi părinţii unei copil, aceştia îi pot produce stări frecvente de anxietate dacă se ceartă mereu între ei. Copiii cu un fond psihic labil pot deveni foarte uşor nişte copii retraşi sau turbulenţi, dacă nu se bucură de înţelegerea şi ocrotirea unui adult.
Adolescentele, mai ales cele care au o fire potolită, se tem să meargă acasă, acolo unde există o atmosferă tensionată, iar dacă într-o bună zi îşi părăsesc părinţii, ar putea intra în legătură cu tineri care pot avea o influenţă negativă asupra lor.
Ştim cu totii ce pericol prezintă drogurile, fumatul şi alcoolul, ca să nu mai vorbim de spaima de a ne îmbolnăvi de SIDA. O altă problemă este aceea că multor fete, le este teamă că vor fî părăsite dacă nu se culcă cu băiatul cu care vorbesc. Ele trebuie să ştie că un băiat care ar respinge o fată din acest motiv, nu ar putea fi un partener, demn de prea multă încredere.
Teama de şomaj ar putea şi ea să le tulbure liniştea sufletească şi să conducă la un tip de prudenţă şi rezervă specifice timidităţii.
Poate că tu însăţi, cel care citesti aceste randuri, ai mai puţin de douăzeci de ani , sau mai mult, si treci printr-o perioadă tensionată. Dacă aşa stau lucrurile, atunci fă un efort şi discută despre problemele pe care le ai cu un psihoterapeut. Acesta te poate ajuta sa te intelegi, iar acest demers ar putea schimba total situaţia. Nu uita că mii de oameni trec prin experienţe similare şi dacă ai comis o greşeală, oricât de gravă ar fi ea, nu-ţi fie teamă să o recunoşti şi cere un sfat.
Lucrurile se pot schimba în bine pe neaşteptate!