Frustrarea emoţională în relaţie… oare câţi dintre noi o trăim? Ne îndrăgostim, pornim la drum alături de o persoana, facem tot ceea ce putem ca să-i creăm confortul afectiv şi emoţional, dăruim, uneori nu cerem nimic in schimb, deşi aşteptăm în sufletul nostru o recunoaştere a eforturilor noastre. Nu înţelegem ce se întâmplă, de ce nu primim în mod firesc o reciprocitate, o recompensă firească pentru eforturile noastre orientate către fericirea celuilalt, cu toate că, în fiecare zi, dăruim din ce în ce mai mult şi îl înconjurăm cu toată dragostea noastră. Sună cunoscut?
Am întâlnit şi întâlnesc multe relaţii în care este vorba despre… faptul că unul dintre ei dăruieşte necondiţionat, o face din toată inima şi dă, probabil că se asteaptă ca la un moment dat partenerul să simtă să-i ofere la rândul lui, confort emoţional, afectiv şi relaţional. Dar asta nu se întâmplă întotdeauna… ci ceea ce se petrece este că partenerul care a beneficiat de atenţia, acceptarea şi dragostea necondiţionată din partea celuilalt se transformă într-o persoană pasivă si dezangajată. Uneori, dacă partenerul său întrerupe acest aflux de energie pozitivă şi cere ceva şi pentru el, cel obişnuit cu tratamentul frumos primit până în acel moment, are accese de răutate sau de nepăsare în care afirmă “dacă nu-ţi convine, pleacă”!
Deci nici vorbă de o “recompensă” pentru faptul că a beneficiat de atâtea momente frumoase ci, din contră, transmite mesajul că dacă nu primeşte în continuare aceleaşi lucruri (sau mai multe), evident fără ca sa ridice vreun deget, atunci îl pedepseşte pe partener, scotându-l din viaţa sa. Mesajul este “dacă refuzi să-mi oferi necondiţionat şi ai pretenţii, atunci nu mai am nevoie de tine”…
Cred că un astfel de mesaj ne duce cu gândul la un fel de “sclavagism emoţional” în care asupritorul cere şi nu dă înapoi decât firimituri, iar cel care oferă din prea plinul sufletului, rămâne pustiit, cu sentimente de neputinţă, tristeţe, dezamăgire, furie, şi toate acestea doar pentru că a dorit să ofere frumosul…
Schimbăm perspectiva si continui cu îintrebarea: Ce se întâmplă de fapt? De ce, noi oamenii, nu putem să apreciem (decat dupa ce pierdem eventual) şi să răsplătim dragostea necondiţionată? Care este motivul pentru care atunci când primim nu ştim să fim recunoscători pentru asta, ci credem că ni se cuvine şi eventual, prindem încredere şi ne transformăm în mici tirani: “mă iubeşti, deci faci cum vreau eu, dacă nu, pleacă”!
Suntem atraşi de persoane cu care relaţiile sunt dificile, nesatisfăcătoare şi care uneori ne pun în pericol sănătatea psihică si fizică. Avem nevoie să simţim că luptăm pentru cineva, apreciem o persoană doar dacă am trecut prin multe suferinţe emoţionale ca să rămânem lângă ea, valoarea omului de lângă noi constă tocmai în costurile implicate pentru a-l menţine în viaţa noastră. Despre ce vorbim aici?
Dragostea se presupune că este un sentiment frumos, însă apreciem pe cineva doar dacă ne face să suferim, nu dacă ne iubeşte şi ne arată asta. Cu ce rămânem în final este un gust amar, deoarece lucrurile urâte, care ne-au cauzat suferinţa, nu se uita uşor, aşa că, după tot efortul depus, tot singuri şi neîmpliniţi ne simţim…
Una dintre explicaţiile posibile ale faptului că nu apreciem bunătatea şi dragostea necondiţionată este propria imaturitate emoţională, alături de iresponsabilitatea relaţională. Nu putem aprecia ceva atât de frumos, dacă nu avem maturitatea necesară ca să percepem şi să primim în locul potrivit din sufletul nostru aceste lucruri. Poate că avem o credinţă conform căreia partenerul intră în viaţa noastră şi este dator prin faptul că este îndrăgostit să se poarte frumos, că aceasta este alegerea lui şi că pe noi nu ne obligă asta cu nimic. Este corect că nu este vorba de “obligaţii”, ci este vorba de apreciere şi recunoştiinţă, date de maturitatea emoţională a fiecăruia.
Astfel, în loc să ne trasformăm în fiinţe pasive, egocentrice şi egoiste, receptori şi consumatori de dragoste, să începem să ne orientăm şi noi către cel care ne ofera atâtea lucruri minunate şi să începem la rândul nostru să dăruim necondiţionat. Am citit undeva că in relaţie este minunat dacă reusesti să oferi 70% şi să ceri 30% şi mă întreb oare cum ar arăta viaţa fiecăruia dintre noi, viaţa în cuplurile şi în familiile noastre, viaţa tuturor oamenilor, dacă am începe fiecare dintre noi, în mod conştient şi matur, să ne responsabilizăm şi să învăţam să dăruim?
Suntem co-creatorii propriei vieţi precum şi a relaţiilor noastre, aşa că oricând putem alege fericirea proprie şi acelui de lângă noi şi evitarea suferinţei proprii şi a celui care ne stă alături în viaţa…
Dăruieste!
Pe curând,
Roxana Rohan