Ne plac lucrurile clare, curate, bine asezate. Nu iesim din tipare. Orice miscare ce ne scoate de pe fagasul cunoscut, acceptat, batatorit, ne creeaza o teribila teama si un real disconfort.
Cum sa parasim ” zona ” in care ne-am obisnuit si in care am facut santuri atat de adanci ? ” Cel putin, aici, stim cum stau lucrurile…”, ne vom spune…
Revedem acelasi film, zilnic, cu o rabdare de invidiat. Nu ne plictisim niciodata. Am ajuns sa credem ca este singurul ce merita atentia noastra. Suntem atat de absorbiti de vizionarea lui incat nici macar nu sesizam greselile de regie, ca sa nu mai vorbim de prestatia mediocra a actorilor.
Dar nu conteaza, este filmul nostru. Cunoastem toate personajele, scenariul (pe care nu l-am schimba pentru nimic in lume), rolul fiecaruia, intr-un cuvant suntem ” stapani ” pe propria PRODUCTIE.
Certitudinile pe care ni le confera un astfel de statut sunt adevarate ” guri de aer ”, proaspat sau nu doar timpul va decide. Si in majoritatea cazurilor nu va ezita sa-si spuna cuvantul…
Ne place obisnuinta, rutina. Preferam sa muncim intens si sa ” confectionam zece modele ”, dintr-un tipar cunoscut, decat sa alocam un sfert din timp si sa cream un model nou. Teama de necunoscut este imensa si in acelasi timp NEJUSTIFICATA.
” Noul ” n-ar trebui, sub nicio forma, sa ne sperie. Este, insa, foarte greu sa realizam asa ceva, atata timp cat suntem cuceriti de ” sabloane”, dar si de puncte fixe – ” adevarate repere ” – de care ne este foarte greu sa ne indepartam.
” Am viata mea si-mi place asa cum este…”, sunt fraze ce pot fi auzite frecvent. Si totusi dupa un timp ceva nu mai functioneaza cum trebuie. Ne intrebam unde am gresit, unde este eroarea, ce s-a putut intampla in zona in care totul ne era atat de cunoscut.
Teama ne cuprinde din nou. De aceasta data perfect justificata. Caracatita ” monotoniei ” ne-a acaparat cu totul. Ne-a otravit mentalul, imbatranindu-l si transformandu-l intr-o masinarie al carei merit este, doar, acela de-a fabrica ” PRODUSE DE SERIE ”.
Despre ” UNICATE ” nu poate fi vorba, atata timp cat evitam, cu indarjire, sa pasim pe taramul necunoscut, dincolo de peretele gros pe care, constienti, il ridicam.
Ne este foarte greu sa renuntam la ” caldura ”, ” linistea ” si ” siguranta ”, pe care acesta din urma ni le asigura.
Pentru multi dintre noi viata are un curs rectiliniu, fara urcusuri sau coborasuri. O existenta in care stim cu precizie ce pasi urmeaza sa facem, in care cunoastem conturul propriei vieti si nimic nu reuseste sa ne surprinda. Zilele sunt parca trase la xerox iar finalul mereu acelasi.
Nu parasim coridorul indiferent ce se intampla. O perioada de timp inaintam cu viteza maxima, dar brusc aceasta incepe sa scada. Angrenajul se defecteaza si da semne vadite ” de oboseala ”. Ne cuprinde o apatie pe care, cu greu, o putem defini. Nu intelegem de ce. Totul mergea ” ca pe banda ”, fara emotii, fara necunoscute, fara semne de intrebare. Eram doar noi cu viata noastra calma, linistita, transparenta si…lipsita de culoare.
Nu constientizam ca acest mod de viata, caldut, la care ravnim, ascunde un dusman perfid si tacut. ” Monotonia ” – caci despre ea este vorba – ne atrofiaza apetitul de cunoastere, de nou, de aventura.
Ne transforma in niste ” cumintei ”, ce nu ies din matca, ce nu-si mai pun intrebari pentru ca raspunsurile, oricum, nu mai conteaza. Nu aceasta este natura umana. Si atunci de ce ne indepartam ? Sunt, oare, confortul nostru si comoditatea atat de importante incat sa merite aceasta distantare ? Fiecare ar trebui sa-si raspunda la aceasta intrebare…
Asa cum bine se stie dusmanul de temut al oricarei relatii este ” monotonia ”. Putem, oare, sa credem ca ea actioneaza numai la acest nivel ? Evident, nu. Mecanismul de distrugere functioneaza dupa aceleasi principii si la o scara mai mare. De cele mai multe ori nu realizam acest aspect, iar atunci cand o facem ne temem sa luam masurile ce se impun.
O viata terna, monotona, distruge spiritul, il imbolnaveste, afecteaza iremediabil creativitatea.
Si atunci, ma intreb, ce ne mai ramane ? Cum putem sa mai urcam un munte sterp, lipsit de culoare, pe al carui teren stancos scrie cu majuscule ” MONOTONIE ” ?
Uniformitatea, liniarul, ne scad vigilenta, ne inhiba dorintele, induc simturilor o somnolenta molipsitoare.
Viata inseamna o permanenta evadare din obisnuit, o lupta neincetata cu propria comoditate. Trebuie sa ne desfatam sufletul cu intreaga paleta de culori ce-o avem la dispozitie, nu doar cu unele…
Daca stam sub umbrela nu ne vom putea bucura de lumina soarelui. Si ce viata ar mai fi aceasta ?
Monotonia este, fara doar si poate, dusmanul perfid al spiritului…
Sa auzim de bine,
Roxana Rohan