Ştiţi caracteristicile unui om ce e ajuns adult? Adult matur, bineînţeles, la asta fac referire.
Prin ce, sau cum observăm oamenii de prin jur, ce sunt cu adevărat ajunşi în stadiul de maturitate, dar la modul real şi nu doar afirmat sau presupus, datorită vârstei ce o numărăm în ani?
Eu cred că adultul este persoana care ştie cu exactitate ce vrea din punct de vedere al nevoilor personale, afective, dar şi spirituale.Adultul îşi cunoaşte, de asemenea, atu-urile, dar şi defectele sau viciile, se împacă cu ele sau luptă cu ele, fără să le nege în vreun fel, le asumă şi le recunoaşte… dacă mai are totuși și ceva nemulţumiri sau remuşcări sau iritări existente încă în plan personal, atunci încearcă, iar de obicei şi reuşeşte, să şi le elimine treptat.
Adultul matur este înţeles şi iubit de sine însuşi, astel nu mai traieşte frică sau frustrare, căci are puternică încredere în sine, ştie ce poate să facă şi să nu facă, are target personal real interior, angajamente personale clare şi concrete, pentru că-şi cunoaşte cu adevărat forţa interioară sau capacitatea proprie intelectuală şi fizică, astfel conștientizând perfect ce poate realiza, sau dimpotrivă, ce nu-i stă în putere să rezolve.
Un matur , pe de altă parte, nu-şi creează dependenţe majore afective faţă de oameni, pentru că a realizat că nimic şi nimeni nu-ţi poate promite statornicie sau eternitate; pentru că noi, cu toţii suntem schimbători şi imprevizibili, din orice punct de vedere am privi lucrurile.
Doar şi numai aşa, se-ntâmplă evoluţia în plan personal, bruscă şi în continuă ascensiune şi tot aşa se naşte şi dorinţa de îmbunătăţire a Eu-ului personal.
Altfel stagnezi liniştit, rămâi înţepenit într-un prag superficial de înţelegere şi autocunoaştere personală, cu pretenţii de om matur, fără a fi însă la modul real perceput decât la un nivel mediu, ba uneori chiar mediocru de evoluţie spirituală, şi nici măcar nu realizezi imaturitatea şi infantilitatea în care eşti aşezat din comoditate sau doar din lipsa de întrebări importante despre tine iniţial, despre ceilalţi într-un final.
Într-adevar, unii oameni par mereu supăraţi, în defensivă, aşteptând să fie atacaţi. Cauzele pot fi multiple, dar toate îşi au originea în suferinţa puternică şi teama, în modul cum au fost educaţi, în ce valori le-au fost insuflate şi, mai ales, în felul cum s-au purtat cu ei părinţii, bunicii atunci când au greşit.
Dacă adulţii repetă în nenumărate rânduri că „viaţa e grea“, că „oamenii sunt răi şi parşivi“, copiii vor creşte speriaţi de lumea ce îi înconjoară, aşteptând mereu să se adeverească spusele adulţilor.
Totodată, indiferent de modul în care au fost educaţi, se întamplă ca, adolescenţi sau adulţi fiind, oamenii să primească lovituri puternice din partea unor persoane de încredere: prieteni care i-au dezamăgit, i-au trădat, colegi de serviciu care i-au sabotat, decepţii suferite în dragoste etc.
Aceste sentimente puternice se transformă în traume, iar ei îşi creează un scut, pe care îl ţin ridicat mereu de frică să nu trăiască iar durerea aceea.
Din păcate, este foarte greu să trăiesti astfel şi, în timp, pare că nu mai este suficient scutul, ci trebuie să şi ataci pentru a supravieţui.
Există în viaţa voastră oameni pe care trebuie să-i iertaţi, pentru a vă elibera de sentimentele negative de vinovăţie, inferioritate, insuficienţă, faptul că nu sunteţi vrednici, de resentimente si mânie. Când veţi ierta si uita de aceste persoane, veţi avea un sentiment de eliberare si bucurie, iar viaţa va începe să se deschidă pentru voi, într-un mod minunat.
Primele două persoane pe care trebuie să le iertaţi sunt părinţii voştri. Indiferent dacă ei mai trăiesc sau nu, trebuie să vă hotărâţi să-i iertaţi pentru fiecare lucru pe care l-au făcut şi care v-a rănit. Trebuie să-i iertaţi pentru fiecare nedreptate si pentru fiecare gest urât sau act de cruzime pe care aţi simţit că le-au făcut faţă de voi. Trebuie să vă ridicaţi deasupra tuturor suferinţelor din copilărie si să vă eliberaţi de ele, acceptând faptul că părinţii au făcut tot ce au putut ei mai bine cu ceea ce aveau.
Aproape toţi suntem încă supăraţi sau trişti pentru ceva ce unul dintre părinţii noştri, sau ambii, au făcut în copilăria noastră. Multe persoane în jur de 30-40 de ani au încă o stare de disconfort emoţional, pentru că nu şi-au iertat părinţii. O viaţă plină de resentimente este un preţ cumplit de plătit pentru ceva care, oricum, nu mai poate fi reparat. În multe cazuri, părinţii noştri nici nu conştientizează ce anume au făcut pentru ca noi să fim încă supăraţi. De obicei, nu-şi amintesc absolut nimic. Dacă le spunem de ce suntem încă supăraţi, ei vor fi adesea surprinşi, deoarece nici măcar nu-şi mai amintesc de evenimentul respectiv.
Numai atunci când vă iertaţi complet părinţii, deveniţi pe deplin şi în totalitate adulţi. Până atunci, în interiorul vostru sunteţi încă un copil, încă depindeţi emoţional de ei. Numai atunci când eliberaţi experienţele nefericite, trăite în copilărie si adolescenţă, puteţi avea o relaţie matură cu părinţii voştri. Pentru majoritatea oamenilor, cei mai buni ani din viaţă alături de părinţi încep în ziua în care îi iartă şi lasă în urmă toate experienţele negative acumulate în perioada cât au stat în casa lor.
Iertarea este un act perfect egoist: nu are nimic de-a face cu celălalt, are de-a face doar cu pacea voastră interioară, cu fericirea voastră, cu propriul vostru succes şi propriul vostru viitor. Poate cel mai stupid lucru cu putinţă este să fiţi încă supăraţi şi plini de resentimente faţă de o persoană căreia nu-i pasă deloc de voi.
Oricare ar fi situaţia, e sigur că v-aţi băgat singuri în ea. Indiferent dacă a fost o afacere, o investiţie, o slujbă sau o relaţie, voi aţi ales şi aţi luat deciziile care au făcut-o posibilă încă de la început şi e mai mult ca sigur că n-ar fi putut avea loc fără participarea voastră activă. Aţi fi putut-o opri. Aţi fost responsabili. Aţi fost liberi să alegeţi şi, din nefericire, aţi ales în mod greşit. Acum, lăsaţi-o să plece.
Chiar dacă nu aţi avut nimic de făcut în privinţa ei, chiar dacă aţi fost o terţă persoană total nevinovată, sunteţi, totuşi, responsabili pentru modul în care reacţionaţi. Sunteţi responsabili pentru voi si sentimentele voastre.
Trebuie să vă iertaţi pentru fiecare lucru prostesc sau grav pe care l-aţi spus sau făcut vreodată. Amintiţi-vă că nu sunteţi perfecţi. Faceţi greşeli. Faceţi şi spuneţi o mulţime de lucruri prosteşti, în timpul în care creşteţi şi vă maturizaţi. Dacă ar fi să mai faceţi odată acele lucruri, le-aţi face altfel, însă remuşcările şi regretele pentru greşelile din trecut nu servesc la nimic. Ele sunt semnul unui caracter slab. Remuşcarea este deseori folosită ca o scuză pentru a nu merge înainte.
În final, dacă aţi făcut ceva care a rănit pe cineva şi încă vă mai simţiţi inconfortabil pentru aceasta, cereţi-i scuze. Spuneţi: „îmi pare rău”.
Asumarea vă eliberează de sentimentul că sunteţi de vină şi că nu meritaţi nimic bun, care însoţeşte senzaţia că aţi făcut ceva incompatibil cu idealurile voastre cele mai înalte. Nu contează cum reacţionează cealaltă persoană. Tot ceea ce contează este să aveţi curajul şi caracterul să vă asumaţi responsabilitatea pentru acţiunile voastre, să vă cereţi scuze şi să spuneţi că vă pare rău. Apoi, vă puteţi vedea de viaţă – lăsându-i şi pe ceilalţi să facă la fel.
Pe curând,
Roxana Rohan