Vedem oamenii cu adevărat sau îi inventăm?

aparent

Vedem oamenii cu adevărat sau îi inventăm?

“Frumusețea e în ochii privitorului”, zice filozoful. Ei bine,  e adevărat! Vă spune psihologul, totul e în ochii privitorului. Ce mă face să spun asta? Am avut și eu experiențe care mi-au demonstrat cât de simplu este să inventezi omul la care te uiți. Să crezi ca este bun, valoros, autentic, doar bazându-te pe valorile tale, crezând că sunt comune cu ale lui.”De la distanţă părea un om frumos…. Dar cu cât m-am apropiat mai mult am intrat în contact cu “urâtul” din el. Credem că suntem obiectivi, dar, după cum am mai spus de multe ori, creierul nostru nu caută adevărul obiectiv ci pe acela care ne validează credințele, ori pe cel care ne satisface nevoile de moment. Și câteodată ne trezim (chiar și după ani de zile) în fața evidenței că am fost, vorba aceea, pe „lângă drum”…. Așa că mă gândesc că e un moment la fel de bun ca oricare altul să ne gândim de ce anume inventăm oamenii și cum anume am putea, măcar din când în când, să ne asigurăm că vedem omul real din fața noastră.

O să încep cu prima parte, cea în care o să încerc să explic de ce sfârșim prin a avea o relație cu imaginea despre om și nu cu omul în sine.  În primul rând, de cele mai multe ori, nu știm ce vrem și nici măcar foarte exact cine suntem. Credem că știm, dar de fapt nu ne înțelegem pe noi, darămite pe celălalt.  Și dacă nu ne înțelegem nu avem cum formula ce așteptăm și în ce condiții de la cel din fața noastră. Așa că, deseori, formulăm lucrurile vag, de genul “vreau să fiu fericită” sau “vreau să mă simt în siguranță” sau “vreau să fiu iubit”. Nu realizăm că dacă nu formulăm exact ce anume avem nevoie pentru a fi fericiți nu avem nicio șansă să ajungem la un grad de fericire (intermitentă dar existentă) ci doar la un grad de nefericire însoțit de speranța constantă că va fi mai bine. La fel, de vreme ce nu știm să formulăm ce anume exact are de făcut omul pentru a ne oferi siguranță, sfârșim prin a rezolva lucrurile prin formalitatea (legală dar nu emoțională) a unui certificat de căsătorie sau unul de colaborare, in cazul unei relatii profesionale. Nu în ultimul rând, dacă nu ne definim ce anume avem nevoie pentru a ne simți iubiți, sfârșim deseori cu un om care ne-o iubi el dar nu într-un fel care să ne folosească și nouă la ceva.  Doar că problema este că trăim și asta ne ocupă toată ziua, așa că nu mai rămâne și timp pentru auto-cunoaștere. În plus, toate filmele și cărțile susţin conceptul conform căruia sufletul pereche vine  cu livrarea exactă a tuturor lucrurile de care avem nevoie. Așa că odată ce etichetez omul ca “suflet-pereche” refuz să accept că nu se potrivește și rumeg la nefericire ( lipsă de afecțiune, respingere ori indisponibilitate) constant, însoțit de credința neclătinată că fericirea  “va veni”.

Următoarea problemă pe listă ar fi că nu numai că nu ne cunoaștem pe noi dar, mai mult, nu-i pricepem nici pe ceilalți. Și cum (cel mai probabil, conform paragrafului anterior) nici ei nu știu cine sunt, nu ne pot ajuta cu informații concrete. Așa că ce ne rămâne de făcut? Presupunem. Dacă măcar am realiza că o presupunere nu are obligația să devină realitate, tot ar fi o treabă. Dar nu, nu prea facem asta. Mai ales dacă presupunerea cu pricina ne adresează nevoia de afecțiune ori de validare. Nu știu dacă realizați, dar ne bazăm presupunerile despre ceilalți pe aparențe și pe echivalențe automate. Exagerând un pic, ajungem să credem că știm omul pe baza culorii ochilor, a cărților citite și a concluziilor trase printre rânduri, deși asta e similar cu a crede că ajunge să citești panoul din fața Centralei de la Cernavodă pentru a înțelege cum funcționează o centrală nucleară.

Ultimul mecanism demn de menționat este tendința noastră de a “îngheța fericirea” adică cea de a ne agăța de un moment bun și de a ignora toate semnalele de alarmă. De a nu vedea că o fi părut el începutul spectaculos dar că derularea relației nu mai are de mult treabă cu începutul cu pricina. În plus, simțim nevoia să încetăm să căutăm dragostea. Iar asta implică să considerăm că am găsit-o.

Ce putem face pentru a ne putea asigura că vedem omul real din fața noastră? Să ne asumăm durerea inerentă a obiectivității. În ceea ce ne privește și în ceea ce-l privește pe celălalt. Să ne chestionăm echivalențele automate. Un bărbat care îti deschide ușa de la mașină e doar un bărbat cu maniere, nu unul care te iubește sau care te consideră importantă. La fel, o femeie care declară că își dorește copii este o femeie cu o dorință, nu una pregătită pentru maternitate.  Sau măcar, dacă luați de val nu apucăm să facem nimic din toate astea, să avem curajul să răspundem la întrebarea “e o relație bună care a dat de greu sau o relație proastă în care am stat prea mult?”.

Pe curand,

                    Roxana Rohan