Copiii neglijati emotional si puterea ambitiei

rugaciunicopii

 

A-i prezice  unui copil ca nu se va alege nimic de el sau ca are o fire de delicvent, conceptii care conduc spre imperiul superstitiei, desi oamenii de stiinta vorbesc de infractori innascuti, acesta este cel mai prost principiu dintre toate principiile rele din educatie.

Atunci cand vorbim despre neglijenta avem in vedere anii de scoala. Neglijenta nu poate fi pusa intotdeauna pe seama educatiei. Copilul va fi afectat de greutatea cu care parintele isi castiga painea, el observa ostilitatea vietii, chiar daca nu se vorbeste despre aceasta. Isi va forma o parere  cu mijloace insuficiente, cu conceptii copilaresti, cu experiente copilaresti. Dar aceasta conceptie despre lume va deveni pentru copil firul conducator, el va pune intotdeauna la baza oricarei situatii aceasta conceptie despre lume si va trage foloasele corespunzatoare.Acestea din urma sunt in mare parte incorecte, pentru ca avem de-a face cu un copil lipsit de experienta, a carui logica nu este dezvoltata, ci este supusa concluziilor false. Ganditi-va la impresia coplesitoare pe care o capata un copil ai carui parinti traiesc  intr-o locuinta modesta si intr-o stare sociala apasatoare, in comparatie cu impresia unui copil care nu are in mod evident acest sentiment de ostilitate a vietii. Aceste doua tipuri sunt atat de diferite, incat se poate vedea dupa cum vorbeste, ba chiar dupa cum priveste fiecare copil, in care tip se incadreaza; iar cel de-al doilea tip, care se imprieteneste mai usor cu lumea, pentru ca nu stie nimic despre dificultatile ei sau pentru ca le depaseste mai usor, cum se va prezenta diferit in viata acestui copil, increzator in sine si curajos  si cum se va refelcta aceasta in atitudinea sa corporala.

Cea mai periculoasa “otrava” este de a insufla copiilor pesimismul, ei pastreaza aceasta perspectiva toata viata, nu au incredere in nimic si devin nehotarati. Dobandirea unei atitudini curajoase cere mult timp si eforturi.

Copilul incearca neobosit sa se afirme, sa nu apara ca un “NIMENI”,asa cum de multe ori se intampla. Unul dintre cele mai importante principii  in educatie este acela de a lua copilul in serios, de a-l considera de aceeasi valoare, de a nu-l desconsidera, de a nu-l acoperi cu batjocuri, de a nu te amuza pe seama lui, deoarece copilul percepe aceste manifestari ale celuilalt ca apasatoare si trebuie sa le perceapa altfel, dupa cum cel mai slab simte intotdeauna altfel decat cel care se afla in pozitia relaxata de posesor al unei superioritati psihice sau fizice. Nu putem nici macar sa spunem exact cat de afectat este un copil care nu poate realiza toate performantele impuse de parinti. Copiii sunt extraordinar de avizi de putere si afirmare, au constiinta de sine ridicata, vor sa actioneze, vor sa se manifeste ca factori importanti, iar micul “gura-mare” nu este decat un caz special printre ei, pe care-l vedem pretutindeni luptand pentru putere.

Intr-un caz ,copilul traieste in buna intelegere cu parintii, intr-altul ajunge intr-o pozitie ostila si se dezvolta in contradictie cu cerintele vietii sociale, numai pentru a nu se prabusi constientizand : “ Eu aici nu sunt nimic, nu valorez nimic, toti trec cu privirea prin mine”. Daca se ajunge la aceasta din urma dezvoltare, in care, cu sentimentul sfredelitor al nimicniciei lor, al importantei lor tot mai mici, copiii trec la aparare – si toti trec la aparare-atunci manifestarile neglijarii se pot arata chiar timpuriu. Marea multime a tinerilor neglijati nu este impovarata de inferioritatea psihica . Dimpotriva dintre ei gasim deseori copii extraordinar de talentati, care un timp evolueaza chiar bine si-si dezvolta aptitudinile pana la un punct, dar care, odata ratati, nu pot depasi esuarea pe una din liniile principale ale vietii umane. Fiecare caz arata trasaturile de caracter obisnuite: ambitie extraordinar de dezvoltata, care ramane zavorata in interior, sensibilitate la umilire de orice fel, lasitate, care nu consta in simpla dezertare , ci in eschivarea in fata vietii si a cerintelor  general valabile. Din aceste cateva linii se poate da o imagine a contextului : doar un copil ambitios este in stare sa se dea inapoi din fata unei sarcini care ameninta sa-i depaseasca puterile si s-o porneasca pe alta cale, ca si cand si-ar dori sa-si ascunda slabiciunea. Acesta este traseul obisnuit al neglijarii in scoala. Constatam intotdeauna ca neglijarea este legata de esec. Manifestarea neglijarii consta initial in evitarea scolii. Bineinteles , chiulitul trebuie ascuns si la inceput se procedeaza prin falsificarea motivarilor si semnaturilor. Dar ce va face copilul cu timpul sau liber? Trebuie cautata o preocupare. Astfel , apare , in majoritatea cazurilor, o combinare a mai multor copii care au urmat aceeasi linie, pe care-i apasa acelasi destin. Acestia sunt  intotdeauna copii ambitiosi, care ar vrea sa joace un rol, dar care nu au incredere in satisfacerea ambitiei lor pe linia principala. Asa se face ca ei vor cauta ocupatii care sa –i satisfaca. Intotdeauna se gaseste unul sau altul, care sa se potriveasca in rolul de conducator, si incepe concurenta ambitiosilor. Fiecare are o idee despre ce     s-ar putea face. Corespunzator comportamentului celor mari, ei au o “etica profesionala” a celor neglijati. Ei se straduiesc sa nascoceasca fapte si sa le execute cu maiestrie, dar intotdeauna cu siretenie si viclenii , intrucat nu se incumeta sa procedeze fatis – o urmare a lasitatii lor- pentru a se acoperi de faima in fata camarazilor lor neglijati. Odata ce unul a pornit pe aceasta cale, merge tot mai departe si mai departe. Uneori, in banda ajung unii inferiori din punct de vedere psihic. Acestia vor fi tinta batjocurii si a hartuielilor, laudarosenia celorlati va fi atatata la maximum, ceea ce ii va impinge spre fapte deosebite. Ei sunt obisnuiti din familie cu o anumita dresura, sunt dresati sa se supuna, li se dicteaza, iar ei executa. Deseori se intampla ca unul sa inventeze o fapta rea, iar cel mic , lipsit de experienta, inferior, sa o faca.

Formarea de bande este atat de frecventa atunci cand vorbim de cei neajutorati. Dar si neglijarea individuala este frecventa. Celor neglijati destinul li se deschide atunci cand au suferit o infrangere sau cand sunt amenintati de ea. Intotdeauna lezarea ambitiei personale, teama de a fi blamati, un sentiment de prabusire in aspiratia lor spre putere si constiinta puterii, care ofera prilejul refugierii pe o linie secundara, este ca si cand acesti copii si-ar fi cautat o arena de razboi secundara.Deseori ea se arata sub o forma speciala de lene, care nu trebuie privita ca un obicei innascut sau prost, ci ca mijloc pentru a nu trebui sa fie supusi niciunei probe. Deoarece copilul lenes poate invoca oricand lenea, daca pierde un examen, de vina este lenea si  mai degraba pune infrangerea pe seama lenei decat a incapacitatii. Acum copilul trebuie sa-si construiasca un alibi, la fel ca un infractor, trebuie sa demonstreze oricand, prin lene, de ce a ratat, iar acest lucru ii va reusi, lenea l-a acoperit, situatia sa psihica s-a imbunatatit in ceea ce priveste menajarea ambitiei.

Cunoastem neajunsurile scolii. Clase supraaglomerate, unii profesori insuficient pregatiti, uneori chiar si lipsa de interes a profesorilor, care sunt atat de coplesiti de conditiile de viata, incat nu li se poate cere mai mult, dar in cea mai mare parte intunericul care se intinde deasupra acestor complicatii sufletesti , aceste imprejurari fac ca relatiile dezolante dintre profesori si elevi sa existe ca nicaieri altundeva in viata.Daca elevul face o greseala primeste o pedeapsa sau o nota proasta. Dar nu asa trebuie inteleasa educatia. Ce-i drept , copiii se stimuleaza in multe feluri in aceste conditii vitrege, dar cu asemenea lacune o pornesc mai departe. Pana ajung intr-un punct  in care pacatele sunt atat de mari, incat se opresc. Atunci veti vedea cat de greu va merge merge inainte copilul cel mai bun, cum din cauza dificultatilor acumulate , constiinta chinuita se agita: “Tu nu poti face ce altii sunt in stare sa realizeze!” Cat de lezata ii este ambitia si cat de iritata!Asadar , neglijarea individuala se petrece in acelasi fel. Si aici sentimentul de inferioritate, de insuficienta, de umilire.

Daca vrem sa intelegem bine intregul context si pozitia acestor copii fata de societate, vom observa doua lucruri:

  1. Ambitia lor este un semn al aspiratiei lor spre putere si superioritate si, de aceea, ei cauta sa se afirme intr-un alt domeniu decat pe linia principala, atunci cand aceasta se inchide.
  2. Legatura lor cu oamenii este oarecum precara, ei nu sunt buni parteneri, nu se integreaza usor in societate, au ceva ciudat, nu sunt in contact cu lumea din jur, cateodata, din dragostea fata de cei apropiati n-a mai ramas decat o aparenta sau o obisnuinta, uneori lipseste si aceasta, si ei ajung sa actioneze impotriva familiei. Ei joaca rolul oamenilor al caror sentiment de comunitate este trunchiat, care nu au gasit legatura cu oamenii si-si privesc semenii ca niste dusmani.

Foarte frecvent vadesc trasaturi de suspiciune, sunt tot timpul la panda sa nu fie trasi pe sfoara de altii si de la asemenea copii am auzit ca trebuie sa fii “smecher”, adica superior celorlati. Suspiciunea se strecoara in toate relatiile si face ca dificultatile convietuirii sa creasca mereu. Siretenia  creste chiar din ei, din lipsa lor de incredere in ei insisi.

Neglijarea si infractiunea sunt produsele luptei pentru existenta. Umbrele ei se lasa de timpuriu pe sufletul copilului, ii zdruncina echilibrul, ii stimuleaza dorinta de grandoare si il fac incapabil sa colaboreze.

Nevroza este contagioasa!!

nevroza_consult

Acest articol este un semnal de alarma pentru parintii, care, din cauza stresului sau a istoriei personale, au dezvoltat nevroze in diverse stadii, iar copiii acestora cresc intr-un mediu rigid, care faciliteaza dezvoltarea unor tulburari, cu repercursiuni majore asupra comportamentului lor.

CE ESTE NEVROZA?

Nevroza este o tulburare de care persoana este in mod dureros constienta si care desi poate determina tulburari permanente,dar nu atinge functiile esentiale ale personalitatii.

Nevroza familiala se refera la faptul ca intr-o anumita familie, nevrozele individuale se completeaza reciproc, punand in evidenta influenta patogena pe care o poate exercita asupra copiilor structura familiala si in primul rand, cea a cuplului parental.

Tulburarile Obsesiv- compulsive se manifesta prin ganduri obsesive si ritualuri recunoscute ca absurde . Obsesia este o traire care se impune fara voia ei si pe care individul nu o poate indeparta. Aceasta tulburare apare la persoanele hiperordonate si perfectioniste, rigide, care vor sa faca totul cat mai bine.

Preocuparea excesivă şi perfecţionistă faţă de activitate şi faţă de ordine sunt şi ele aspect cu totul specific obsesionalităţii. Obsesivul e ataşat de muncă şi acţiune, el nu poate sta nici un moment fără a face ceva. Activitatea, exprimând funcţiile executive, aduce în prim plan o preocupare crescută faţă de ordine. Mai precis faţă de ordinea succesiunii etapelor ce conduc spre finalul acţiunii. Preocuparea continuă faţă de planificarea şi organizarea acţiunii făcute de obsesiv, exprimă această înclinaţie. Dar preocuparea faţă de ordine se exprimă şi în grija sa faţă de spaţiul proxim, al casei, camerei şi obiectelor personale. Toate trebuiesc să fie într-o ordine fixă, “la locul lor”. La acest nivel nevoia de ordine se conjugă cu cea de control şi de curăţenie, pentru evitarea contaminării. Hiperordinea din ambianţă proximă se poate corela cu intoleranţa la schimbare. El simte nevoia de a menţine o ordine rigidă în relaţiile sale sociale.

De ce este contagioasa si cum se ia?               

– Este un termen impropriu , dar trebuie sa fim constienti ca int-un mediu rigid, copilul trebuie sa isi infraneze pornirile prin acte de refulare, in spatele carora se dezvolta o stare de anxietate, astfel copilul dezvolta un sentiment de autodepreciere ce rezulta  din neîmplinirea sarcinilor propuse de catre parinti .

Atitudinea noastra , a parintilor , fata de acest proces de crestere ar trebui sa se orienteze dupa exemplul unui educator intelept, care nu se opune in fata transformarii in care se afla.

Cele mai frecvente tulburari care apar ca urmare  a convietuirii langa parinti nevrotici sunt:

Tulburarea anxioasa este printre cele mai frecvente forme de nevroza. Aceasta tulburare apare la copiii nesiguri, cu dificultati sau incapacitate de a controla situatiile stresante sau noi. Copilul anxios poate fi hiperemotiv, cu imaginatie bogata, cu tendinta de neliniste si asteptarea unor eventuale evenimente nefavorabile.

Atacul de panica este o alta forma de nevroza anxioasa. Se caracterizeaza prin episoade de anxietate de scurta durata, cu aspect dramatic, mimand infarctul de miocard . Se manifesta prin lipsa de aer, palpitatii, cefalee.

Atacurile de panică se pot asocia cu agorafobia – teama da a se afla în locuri deschise, singur în afara locuinţei sau într-o mulţime, care poate să apară şi izolat, dar de regulă pacienţii au şi atacuri de panică asociate.

FOBIA  este o frica anormala, foarte intensa .

La copil, fenomenul se poate manifesta ca şi fobie de şcoală, mai ales dacă în clasă a fost primit nefavorabil sau a avut evenimente în care s-a făcut de ruşine.

Poate fi afectată plecare în excursii, în tabere sau pur şi simplu deplasarea în alte localităti, mai ales cu trenul sau avionul, cazuri în care se adaugă fobii spaţiale.

Fobiile se referă la un grup de simptome cauzate de obiecte sau situaţii care provoacă frica. Fobia este teama specifică, intensă, declanşată de un obiect sau o situaţie, care nu au prin ele însele un caracter periculos, ci au un caracter iraţional, recunoscut ca atare şi care nu poate fi controlat. De obicei, persoana isi da seama ca teama sa este irationala, dar totusi este anxios, stare ce poate fi eliminata doar prin evitarea obiectului sau a situatiei care a generat teama.

Alte fobii sunt fobia socială şi fobiile specifice. În fobia socială apare frica iraţională de situaţii publice în care subiectul ar putea fi pus în condiţii de subestimare, jenante sau umilitoare (de a vorbi, de a mânca în public, de a folosi toaletele publice, etc.). Situaţiile sociale vor fi evitate de către subiect, care va oscila între evitare şi izolare. În această tulburare apar sentimente de insecuritate, de incapacitate cu diminuarea performanţelor şcolare şi profesionale. Evoluţia tulburării este continuă, pe tot parcursul vieţii, cu fluctuaţii corelate cu evenimentele vitale, sau episodică la copii şi adolescenţi.

ANXIETATEA DE SEPARARE- Copilul cu anxietate de separare este ingrijorat si nelinistit cand anticipeaza despartirea, apoi urmeaza proteste prin plans, tipat, apatie. Unii copii au un somn nelinistit cu vise terifiante , au acuze somatice diverse, uneori foarte importante (dureri de cap, de stomac, febra, varsaturi si scaune diareice). Copilul mai mare, care a avut deja experienta primei separari, poate avea “ganduri negre” ca s-a intamplat ceva rau parintilor, poate refuza sa se mai duca la scoala de teama ca li se poate intampla ceva rau celor dragi, refuza sa mai plece de acasa.

Copiii cu o varsta mai mica de 8 ani prezinta mai des teama ca s-ar putea intampla ceva rau parintilor in lipsa lor si atunci refuza sa doarma singuri sau sa plece fara ei in alta parte sau sa fie lasati singuri. Ei au mai des cosmaruri si tulburari de somn sau tulburari neurovegetative.

Copiii de 9-12 ani isi exprima cel mai des teama si nelinistea in momentul despartirii, iar cei de 13-16 ani refuza sa plece de acasa si sa mearga la scoala de teama de a nu pleca de langa parinti si prezinta acuze somatice.

MUTISMUL SELECTIV-Mutismul selectiv este specific copilului intre 6 si 9 ani si se descrie ca un refuz al copilului de a mai vorbi in anumite situatii, desi ei au achizitionat limbajul. Acesti copii aleg sa nu mai vorbeasca, ei par a selectiona situatiile sociale in care vor sa vorbeasca.

Mutismul selectiv este o severa selectivitate in vorbire, determinata emotional. Copiii care sufera de mutism selectiv, au dobandit si dezvoltat capacitatea de comunicare prin limbajul expresiv si, deodata sau treptat, in jurul varstei de 5-6 ani, incep sa vorbeasca numai in anumite conditii sau numai cu anumite persoane. Exista si situatii in care refuzul copilului de a vorbi este total, sau acesta comunica doar prin silabe.

Am enumerat doar cateva,  dintre tulburarile pe care le-ar putea dezvolta copiii nostri , traind alaturi de parinti nevrotici. Este adevarat, intr-o societate nesigura, cand nu avem certitudinea ca ceea ce le putem oferi azi , le va aduce bucurie si maine, stresul foarte puternic si alti factori interni si externi , influenteaza starea noastra de confort si stabilitate. Astfel , foarte usor putem dezvolta diverse forme ale nevrozelor, ducand la instabilitatea noastra emotionala, iar acest lucru afecteaza viata persoanelor atat de dragi noua.     E bine de stiut, ca nevrozele nu sunt boli organice si sunt tratabile. Cu cat ne vom adresa mai repede specialistilor, cu atat viata noastra de familie va fi mai armonioasa.

Nevrozele pot fi tratate cu ajutorul psihoterapiei, prin aducerea in constient a dorintelor inconstiente si refulate.

Ce e rusinea?! 

despre-rusine1

In copilarie, rusinea putea insemna … sa uiti un vers al unei poezii, sa te prinda vecina furand zarzare de la ea din gradina, sa te apostrofeze mama de fata cu prietenele tale, sa fii ascultata la o lectie pentru care nu te-ai pregatit suficient, … Apoi putea insemna mai mult, … rusine – sa nu fi avut macar o pereche de jeans-i “en vogue”, sa nu te lase parintii la o petrecere pana noaptea tarziu, sa fii privita “altfel” de primul baiat, rusine – sa mergi de mana cu el prin curtea liceului, …sa simti, sa-ti doresti si sa te prefaci ca nu….

Ce e rusinea?!…Este o virgula de care ne impiedicam, la inceput mai des apoi din ce in ce mai rar. Rusinea, de la o etapa a vietii la alta,  poate arata timiditate, experienta insuficienta, neincredere, moralitate (in anumite cazuri, moralitate excesiva), plus de  feminitate, disconfort (expunere la situatii nedorite), etc.

Unde ar fi nimerita rusinea?! Atunci cand poti sa ajuti pe cineva si n-o faci, atunci cand demonstrezi prefacatorie, ipocrizie, lasitate,…atunci cand faci rautati gratuite, cand te trezesti vorbind despre lucruri despre care n-ai habar, cand nu te gandesti la consecintele faptelor tale, cand ambitiile tale sunt mai presus de sanatatea ta, …rusine, cand ti-e rusine cu ce-ai mostenit de la ai tai, cand uiti de parintii tai, cand alegi sa traiesti langa cineva fara sa simti, fara sa-ti doresti si sa te prefaci ca da.

Devenim parintii pe care noi ne doream sa ii avem

images999

Nimeni nu e perfect, nici noi ca parinti, nici ei ca si copii, viitori adulti. Important insa e sa ajungem sa ne cunoastem bine unii pe altii si sa ne intelegem reciproc. Iar noi, parintii, sa reusim sa gasim echilibrul intre cuvintele necesare educatiei si cele necesare sufletului copilului nostru.

Un citat al lui Bruno Ferrero, in cartea Trandafirul de mare pret suna cam  asa….

“Voiam lapte si am primit biberonul,

imi doream parintii aproape si am capatat o jucarioara,

voiam sa le vorbesc si mi-au dat un televizor,

doream sa invat de la ei si mi-au cumparat rechizite pentru scoala,

doream o perspectiva globala asupra lucrurilor si am capatat o biata idee,

voiam sa fiu liber si m-au invatat disciplina,

imi doream iubire si mi-au facut morala,

voiam o profesie si am dobandit un loc de munca,

voiam fericire si am primit bani,

doream libertate si am capatat o masina,

voiam sa aflu sensul lucrurilor si am intrat pe fagasul carierei,

doream speranta si mi s-a dat mila.

Voiam sa traiesc…. “

Frustrarea este cu atat mai mare, deci, cand poti descoperi ca, de cele mai multe ori, din toate cele pe care le dam copiilor nu sunt ceea ce ei asteapta. Ca nevoile lor autentice ca sa creasca si sa se formeze nu tin cu prioritate de bunurile materiale cu care ii rasfatam sau de morala sociala pe care o indoctrinam in ei, linistiti ca ne-am facut menirea de parinte. Unde mai punem ca ni se pare extrem de nedrept sa auzim nemultumirile copiilor, asa cum par ele ca suna… Insa, dincolo de egoul nostru ranit, reusim sa stim, sa aflam, sa intrebam, sa ascultam nevoile autentice, de suflet, ale copilului nostru?!

Deseori, noi, parintii, suntem cu mult mai preocupati sa ii formam si “dresam” dupa regulile sociale general acceptate – ceea ce noi, adultii, numim educatie – iar acest proces ne consuma foarte mult timp si energie, nelasandu-ne mereu suficienta forta de a discuta, a afla si a si hrani nevoile emotionale si spirituale ale copiilor nostri. Si ajungem sa traim dileme, framantari, neputinte. Asta in cazul in care ne dam seama la timp ce se petrece in mintea si inima lor.

“Stai cuminte!”, “Hai mai repede!”, “Nu pune mana!”, “Nu sta la soare!”, “Vino la soare!”, “Iesi din apa!”, “Nu bea apa rece!”, “Vezi sa nu te murdaresti!”, “Uite in ce hal te-ai murdarit!”, “Taci din gura!”, “Cere-ti iertare!”, “Spune multumesc!”, “Nu fi obraznic!”, “Nu alerga!”, “Nu bea apa rece!”, “Ai grija sa nu transpiri!”, “Nu cumva sa cazi!”, “Vai, nu esti niciodata atent!”, “Esti prea mic!”, “De acum esti mare…”, “Du-te la culcare!”, “Scoala-te, ai sa intarzii!”, “Am treaba, joaca-te si singur!”, “Ia ceva pe tine!”, etc., etc.

Iar ce ar vrea ei sa auda mai des pe durata unei zile normale de viata…:

“Te iubesc!”, “Esti frumusel”, “Suntem fericiti ca esti copilul nostru”, “Esti suparat?”, “Iti e teama?”, “Esti asa cuminte…!”, “Am incredere in tine”, “Ce te doare?”, “Eu te ascult. Poti sa imi spui tot ce vrei”, “De ce iti e frica?”, “Nu-i nimic, sunt aici pentru tine”, “Invata sa crezi in tine si sa te iubesti pe tine insuti”, etc.

Ca parinti, multi dintre noi facem lucruri pentru copiii nostri pe care le-am primit si noi sau pe care ni le doream cand eram copii.  Parintii nostri, adesea, nu simteau nevoia sa negocieze cu antrenorii nostri, sa ne rezolve fiece problema, sa ne distreze in orice clipa. Mare diferenta fata de zilele noastre, cand suntem mult prea implicati in multe zone ale vietii copiilor nostri. Suna caraghios, stiu. Cum poate fi un parinte prea implicat in viata copilului sau? Nu asta inseamna sa fii un bun parinte? Dar, cand nu ne asteptam ca cei mici sa-si asume responsabilitatea pentru sarcinile si comportamentele lor si incercam sa nivelam greutatile si vanataile care sunt parte naturala a copilariei, nu le facem copiilor nicio favoare. In schimb, ii crestem sa evite asumarea responsabilitatii personale si ne asteptam ca altii sa le rezolve problemele – chiar cand stim ca sunt cu adevarat in masura sa aiba grija de ei insisi. Ne invatam copiii ca viata este plina de probleme, greu sau imposibil de administrat, cand ceea ce am vrea ca ei sa invete sunt abilitatile elementare de solutionare a acelor probleme. In generatiile trecute, parintii erau un pic mai detasati de viata “clipa cu clipa” a copiilor lor. Realitatea dura a comunismului a impus ca supravietuirea sa insemne impartirea poverilor. Copiii preluau devreme o parte a responsabilitatilor. Parintii aveau grija de nevoile copiilor, dar in contextul mentinerii integritatii familiei. Copiii aveau multi prieteni cu care se jucau, stateau pe la bunici si parinti, isi duceau viata lor de ‘adult’. Parintii erau o prezenta cat se poate de reala in viata copiilor lor, dar de undeva dintr-un plan secundar..

Viata langa un adolescent este plina de emotii, temeri, indoieli, intrebari, taceri, stari contradictorii, zambet, plans, furie si entuziasm. Acest amalgam ne surprinde sau ne uimeste in fiecare zi. Bineinteles, lucrurile stau cu totul altfel azi. Majoritatea parintilor au mai putin timp de petrecut cu copiii lor. Si asta ii face sa se simta vinovati. Iar vina duce la exagerari. Se elibereaza de ea facand munca copilului, cum ar fi temele si spalatul vaselor, in loc sa-i ia din fata calculatorului. Exagereaza si cand sunt obositi si timpul este prea scurt. Sa-i invete pe copii cum sa duca ceva la bun sfarsit, sa aiba asteptari ferme, impune rabdare. Ceea ce este greu de obtinut dupa o zi lunga petrecuta la birou…

Viața aia la care visam cu atâta năduf atunci când eram copii şi era greu… greu de tot. Pentru că trebuia să fim cuminți şi ascultători şi noi abia aşteptam să creştem mari ca sa reusim sa ne manifestam. Lucrurile erau evidente, atunci: părinții şi noi. Ei erau puternici, atotştiutori şi, ce-i drept, cam obtuzi . Noi, copiii, eram veseli, vii şi făceam trăznăi pe care aveam convingerea că: 1. Cei mari nu le vor descoperi şi, 2. Cei mari nu le vor înțelege. Dar ne iubeam părinții cu ardoare. Fără diplomație, până la capăt.

Ne uitam la copiii nostri si cu greu ne aducem aminte de propria noastra adolescenta, si suntem tentati sa spunem repede: „Pe vremea mea, nu exista asa ceva!“ Da, pe vremea noastra, nu existau adolescentii nostri, asa cum nu existau nici parinti ca noi. Eram doar noi, intr-o perioada plina de schimbari si trairi extremizate, in care tanjeam dupa dragoste, intelegere si acceptare.Oare poate exista intelegere reciproca, clarificandu-se diferentele intre nevoile copilului si nevoile adultului, precum si cooperarea pentru construirea unor relatii neostile, respectandu-se punctele de vedere ale fiecarei parti? Avem convingerea ca da, acest lucru este posibil.

Eu am un contraexemplu, care dovedeste ca nu dureaza o vesnicie. Am avut o colega care a ascultat tot ce i-a spus mama ei, in legatura cu orice: machiaj, unghii, vestimentatie, meserie. De curand, m-am intalnit cu aceasta fosta colega a mea. (Ea fusese cea mai desteapta si ascultatoare fata din clasa.) Si am intalnit o femeie imbracata indecent, tipator, groaznic. Asadar, acest tip de inghitire a regulilor, pe care parintii le impun in viata si sufletul copiilor, poate sa duca, mai tarziu, la niste comportamente absolut deviate.

Multi copii isi anunta intrarea in adolescenta prin schimbari dramatice ale comportamentului fata de parinti si profesori. Ei devin cu mult mai independenti si mult mai constienti de cum sunt perceputi de ceilalti, incercand disperat sa se adapteze la asta.

Fii empatic cu pre/adolescentul. Ajuta-ti copilul sa inteleaga ca e normal sa fii oarecum preocupat sau constient de preocuparile, starile si gandurile lui.
• Daca pre/adolescentul vrea sa-si taie parul, sa-si vopseasca unghiile cu negru, sa imbrace haine mai trasnite, e bine sa te gandesti de doua ori, inainte de a obiecta. Copiii vor sa-si socheze parintii, fiind mai bine sa li se permita sa faca acest lucru temporar si fara implicatii dramatice. Lasa obiectiile pentru lucrurile care conteaza cu adevarat: tutun, droguri, alcool etc.
• Incearca sa faci in asa fel incat copiii sa stie ca ai asteptari rezonabile in ceea ce-i priveste si in acest caz ei vor incerca sa ti le satisfaca.
• Preadolescentii, dar mai ales adolescentii, se afla in perioada experimentarilor, aceasta incluzand uneori si comportamente de risc. Nu evita sa le vorbesti despre sex, droguri, alcool, tutun, iar atunci cand o faci, incearca sa fii deschis si sa le vorbesti inainte sa apara pericolul de a fi expusi acestor riscuri.
• Incearca sa stabilesti un echilibru intre respectarea intimitatii spatiului privat al copilului, dar si supravegherea discreta, in care increderea sa fie cuvantul de ordine.

Un parinte  intelege ca este o nevoie fireasca a copilului de a petrece din ce in ce mai mult timp in afara casei. De asemenea, intelege ca se diversifica sursele de influenta in viata copiilor nostri. Mama si tata – si informatiile ce vin de la ei – nu mai reprezinta singurul lucru de impact in viata copiilor. Creste foarte mult importanta „gastii”. Creste foarte mult raportarea la ce fac parintii prietenilor copiilor nostri.