Nevroza este contagioasă

poza nevrozaAcest articol este un semnal de alarmă pentru părinţii, care, din cauza stresului sau a istoriei personale, au dezvoltat nevroze în diverse stadii, iar copiii acestora cresc într-un mediu rigid, care facilitează dezvoltarea unor tulburări, cu repercursiuni majore asupra comportamentului lor.

CE ESTE NEVROZA?

Nevroza este o tulburare de care persoana este în mod dureros conştientă şi care deşi poate determina tulburări permanente, nu atinge funcţiile esenţiale ale personalităţii.

Nevroza familială se referă la faptul că într-o anumită familie, nevrozele individuale se completează reciproc, punând în evidenţă influenţa patogenă pe care o poate exercita asupra copiilor structura familială şi în primul rând, cea a cuplului parental…

Tulburările Obsesiv- compulsive  – se manifestă prin gânduri obsesive şi ritualuri recunoscute ca absurde . Obsesia este o trăire care se impune fără voia ei şi pe care individul nu o poate îndepărta. Aceasta tulburare apare la persoanele hiperordonate şi perfecţioniste, rigide, care vor să facă totul cât mai bine.

Preocuparea excesivă şi perfecţionistă faţă de activitate şi faţă de ordine sunt şi ele aspect cu totul specific obsesionalităţii. Obsesivul e ataşat de muncă şi acţiune, el nu poate sta nici un moment fără a face ceva. Activitatea, exprimând funcţiile executive, aduce în prim plan o preocupare crescută faţă de ordine. Mai precis faţă de ordinea succesiunii etapelor ce conduc spre finalul acţiunii. Preocuparea continuă faţă de planificarea şi organizarea acţiunii făcute de obsesiv, exprimă această înclinaţie. Dar preocuparea faţă de ordine se exprimă şi în grija sa faţă de spaţiul proxim, al casei, camerei şi obiectelor personale. Toate trebuiesc să fie   într-o ordine fixă, “la locul lor”. La acest nivel nevoia de ordine se conjugă cu cea de control şi de curăţenie, pentru evitarea contaminării. Hiperordinea din ambianţă proximă se poate corela cu intoleranţa la schimbare. El simte nevoia de a menţine o ordine rigidă în relaţiile sale sociale.

De ce este contagioasă şi cum se ia?               

– Este un termen impropriu , dar trebuie să fim conştienţi ca într-un mediu rigid, copilul trebuie să îşi înfrâneze pornirile prin acte de refulare, în spatele cărora se dezvoltă o stare de anxietate, astfel copilul dezvoltă un sentiment de autodepreciere ce rezultă  din neîmplinirea sarcinilor propuse de către părinţi .

Atitudinea noastră , a părinţilor , faţă de acest proces de creştere ar trebui să se orienteze după exemplul unui educator întelept, care nu se opune în faţa transformării în care se află.

Cele mai frecvente tulburări care apar ca urmare  a convieţuirii lângă părinţi nevrotici sunt:

Tulburarea anxioasă este printre cele mai frecvente forme de nevroză. Această tulburare apare la copiii nesiguri, cu dificultăţi sau incapacitate de a controla situaţiile stresante sau noi. Copilul anxios poate fi hiperemotiv, cu imaginaţie bogata, cu tendinţa de nelinişte şi aşteptarea unor eventuale evenimente nefavorabile.

Atacul de panică este o altă formă de nevroză anxioasă. Se caracterizează prin episoade de anxietate de scurtă durată, cu aspect dramatic, mimând infarctul de miocard . Se manifestă prin lipsa de aer, palpitaţii, cefalee.

Atacurile de panică se pot asocia cu agorafobia – teama da a se afla în locuri deschise, singur în afara locuinţei sau într-o mulţime, care poate să apară şi izolat, dar de regulă pacienţii au şi atacuri de panică asociate.

FOBIA  este o frică anormală, foarte intensă.

La copil, fenomenul se poate manifesta ca şi fobie de şcoală, mai ales dacă în clasă a fost primit nefavorabil sau a avut evenimente în care s-a făcut de ruşine.

Poate apărea la plecare în excursii, în tabere sau pur şi simplu în deplasarea în alte localităti, mai ales cu trenul sau avionul, cazuri în care se adaugă fobii spaţiale.

Fobiile se referă la un grup de simptome cauzate de obiecte sau situaţii care provoacă frica. Fobia este teama specifică, intensă, declanşată de un obiect sau o situaţie, care nu au prin ele însele un caracter periculos, ci au un caracter iraţional, recunoscut ca atare şi care nu poate fi controlat. De obicei, persoana îşi da seama ca teama sa este iraţionala, dar totuşi este anxiosă, stare ce poate fi eliminată doar prin evitarea obiectului sau a situaţiei care a generat teama.

Alte fobii sunt: fobia socială şi fobiile specifice. În fobia socială apare frica iraţională de situaţii publice în care subiectul ar putea fi pus în condiţii de subestimare, jenante sau umilitoare (de a vorbi, de a mânca în public, de a folosi toaletele publice, etc.). Situaţiile sociale vor fi evitate de către subiect, care va oscila între evitare şi izolare. În această tulburare apar sentimente de insecuritate, de incapacitate cu diminuarea performanţelor şcolare şi profesionale. Evoluţia tulburării este continuă, pe tot parcursul vieţii, cu fluctuaţii corelate cu evenimentele vitale, sau episodică la copii şi adolescenţi.

ANXIETATEA DE SEPARARE – Copilul cu anxietate de separare este îngrijorat şi neliniştit când anticipează despărţirea, apoi urmează proteste prin plâns, ţipăt, apatie. Unii copii au un somn neliniştit cu vise terifiante , au acuze somatice diverse, uneori foarte importante (dureri de cap, de stomac, febră, vărsături şi scaune diareice). Copilul mai mare, care a avut deja experienţa primei separări, poate avea “gânduri negre” că s-a întâmplat ceva rău părinţilor, poate refuza să se mai ducă la şcoala de teama că li se poate întâmpla ceva rău celor dragi, refuză să mai plece de acasă.

Copiii cu o vârsta mai mica de 8 ani prezintă mai des teama că s-ar putea întâmpla ceva rău părinţilor în lipsa lor şi atunci refuză să doarmă singuri sau să plece fără ei în altă parte sau să fie lasaţi singuri. Ei au mai des coşmaruri şi tulburări de somn sau tulburări neurovegetative.

Copiii de 9-12 ani îşi exprimă cel mai des teama şi neliniştea în momentul despărţirii, iar cei de 13-16 ani refuză să plece de acasă şi să meargă la şcoală de teamă de a nu pleca de lângă părinţi şi prezintă acuze somatice.

 

MUTISMUL SELECTIV – Mutismul selectiv este specific copilului intre 6 si 9 ani şi se descrie ca un refuz al copilului de a mai vorbi în anumite situaţii, deşi ei au achiziţionat limbajul. Aceşti copii aleg să nu mai vorbească, ei par a selecţiona situaţiile sociale în care vor sa vorbească.

Mutismul selectiv este o severă selectivitate în vorbire, determinată emoţional. Copiii care suferă de mutism selectiv, au dobândit şi dezvoltat capacitatea de comunicare prin limbajul expresiv şi, deodată sau treptat, în jurul vârstei de 5-6 ani, încep să vorbească numai în anumite condiţii sau numai cu anumite persoane. Există şi situaţii în care refuzul copilului de a vorbi este total, sau acesta comunică doar prin silabe.

Am enumerat doar câteva,  dintre tulburările pe care le-ar putea dezvolta copiii noştri , trăind alături de părinţi nevrotici. Este adevărat, într-o societate nesigură, când nu avem certitudinea că ceea ce le putem oferi azi , le va aduce bucurie şi mâine, stresul foarte puternic şi alti factori interni si externi , influentează starea noastră de confort si stabilitate. Astfel , foarte uşor putem dezvolta diverse forme ale nevrozelor, ducând la instabilitatea noastră emoţională, iar acest lucru afectează viaţa persoanelor atât de dragi nouă.  E bine de ştiut, ca nevrozele nu sunt boli organice si sunt tratabile. Cu cât ne vom adresa mai repede specialiştilor, cu atăt viaţa noastră de familie va fi mai armonioasă.

Nevrozele pot fi tratate cu ajutorul psihoterapiei, prin aducerea în conştient a dorinţelor inconştiente şi refulate.

Pe curând,

                  Roxana Rohan