Doar când ajungi să îţi vindeci trecutul,să îţi vindeci rănile emoţionale,eşti pregătit să te iubeşti pe tine şi apoi să îţi iubeşti partenerul

rani

Iubirea nu e un drog, pentru că iubirea este despre „a oferi” şi nu despre „a avea nevoie” sau despre „a cere”.

Când iubeşti pe cineva te bucuri de fericirea acelei persoane. Când te întristează fericirea acelei persoane, nu îl iubeşti ci doar eşti dependent emoţional.Şi nu te ajută deloc să fugi şi să schimbi partenerul cu altul mai bun. Ce trebuie să faci este să îşi vindeci rănile emoţionale.Pentru că şi dacă schimbi relaţia vei ajunge exact în aceeaşi situaţie şi vei suferi iar şi iar…

Scopul unei relaţii de cuplu nu este să îţi ascundă rănile emoţionale, să îţi anestezieze fricile şi să îţi umple golurile emoţionale.Cea mai apropiată persoană, partenerul tău, este în viaţa ta ca să îţi scoată la suprafaţă toate rănile tale, ca să le poţi vedea şi vindeca pentru totdeauna.O să încep cu dependenţa emoţională de partener şi cum îţi distrugi relaţia de cuplu când eşti dependent. Vine la pachet cu cea mai mare minciună pe care ţi-o spui ţie despre propria ta relaţie.

Pornind de la definiţia general acceptată –Dependenţa emoţională = nevoia emoţionala de celălalt, durere emoţionala (tristeţe) când celălalt nu este prezent în viaţa ta.

Aceasta este  o definiţie simplificată a ceea ce înseamnă dependenţa emoţională. Când simţi că “ai nevoie de celălalt” atunci nu eşti într-o relaţie de iubire ci   într-o relaţie de dependenţă.

Iubirea şi dependenţa sunt cele doua talere ale unei balanţe. Când creşte dependenţa, scade iubirea. Şi invers e valabilă. Dacă vrei să creşti iubirea, trebuie să scazi dependenţă.

Cea mai mare minciună pe care şi-o spune un dependent emoţional este că el îl iubeşte pe partener. Dar în realitate dependentul emoţional are nevoie de partener, se foloseşte de partener nu fizic ci emoţional. Iar asta nu e iubire.

Din cauză că se încurcă iubirea cu dependenţa totul în relaţie “dă cu virgulă”. Adică  simţi gelozie şi teamă că ar putea să te părăsească, simţi anxietate şi frică atunci când partenerul e plecat. Simţi că nu e suficient de bun şi că ar trebui să facă mai multe schimbări sau compromisuri.

Puse cap la cap, toate acestea îl fac pe dependentul emoţional să simtă că îşi pierde identitatea în relaţie. După ce trec câţiva ani va avea senzaţia că “nu mai ştie cine este”.

Vin des oameni la mine şi îmi zic “m-am sacrificat pentru partener” şi apoi îmi spun cu lacrimi în ochi că au fost părăsiţi. Asta pentru că partenerul vrea un om cu personalitate.

Când eşti dependent emoţional nu ai încredere în tine. Ai deseori senzaţia că oamenii îţi găsesc defecte, chiar şi oamenii străni, de pe stradă. Te simţi agitat când cunoşti oameni noi, ai nevoie de confirmări şi de “vorbe bune” din partea lor ca să te simţi liniştit.

Când cineva te critică tu o iei personal şi crezi că are ceva cu tine. Ai tendinţa să critici oamenii pentru că aşa simţi că poţi controla într-o oarecare măsura viaţa lor. Bineînţeles că gaseşti motive nobile pentru asta şi îţi spui “îi ajut să devină mai buni”.Însă, în realitate, te simţi stăpân pe ei.

Ai mai învăţat dependenţa când erai criticat sau certat pentru greşelile tale. Când cineva îţi spunea “stai jos că eşti mic şi nu te pricepi” înveţi că nu eşti suficient de bun. Copilul care nu e apreciat învaţă că nu e suficient de bun în ceea ce vrea el să facă.

Sunt mulţi părinţi care nu îşi lasă copiii să greşească şi îi corectează sau fac ei în locul copiilor. Asta e prima cauza a dependenţei emoţionale. Copilul învaţă că are nevoie de altcineva ca să se descurce în viaţă.

Şi învaţă că şi emoţional are nevoie de altcineva.

Apoi mai apare un fenomen care dă peste cap tot sistemul emoţional al copilului. Mama dă copilului o palmă la fund apoi îi pare rău şi îl ia în braţe şi îl pupă şi iubeşte. Copilul învaţă că suferinţa şi iubirea sunt legate.

El devine adult şi învaţă că şi într-o relaţie de cuplu iubirea vine împreună cu suferinţa. Nu neapărat cu durerea (lovituri şi agresivitate) ci cu suferinţa emoţionala. Aşa i-a fost servit de mic modelul, aşa îl caută şi când e adult.

Când un dependent emoţional intră într-o relaţie el caută un partener care să îl valideze. Caută acel partener care “are nevoie de el”. Se simte util, simte că e necesar, că e iubit, că e dorit. Aceasta nevoie uriaşă de acceptare o are datorită dependenţei emoţionale.

Dependentul emoţional vrea ca partenerul să îl iubească “numai pe el”, să aibă ochi “doar pentru el”, să respire doar pentru el.

Aceasta nevoie de prezenţa şi afectivitatea partenerului îl “sugruma” pe acel partener şi îl determina să plece.

În relaţia de cuplu, dependentul emoţional este cel care suferă de gelozie. Simte o gelozie intensă când partenerul vorbeşte cu altcineva sau pur şi simplu întârzie când trebuie să ajungă acasă.

Bineînteles, pune gelozia pe seama iubirii. Ba chiar exista o vorbă, ceva de genul “Dacă nu e gelos înseamnă că nu mă iubeşte”. Corect ar fi “dacă e gelos înseamnă că e dependent emoţional.”

Dependentul emoţional îi spune partenerului “te iubesc, am nevoie de tine” însă în realitate simte o tristeţe uriasă dacă partenerul se simte bine fără el. Ori asta nu e deloc iubire. Iubirea înseamnă să te bucuri de bucuria partenerului.

Dependentul emoţional nu este încă capabil de iubire. Rănile lui emoţionale din copilărie sunt atăt de adănci încăt nu simte iubire. Dacă partenerul se îndepărtează şi se apropie de o alta persoană, dependentul emoţional suferă şi nu îi pasă că partenerul (pe care zice că îl iubeşte) se simte bine cu o altă persoană.

Un dependent emoţional te atrage pentru că “are nevoie de tine”.
Asta te validează, îţi dă sentimentul că eşti valoros şi important, că ai ceva de oferit. Este o capcana care face ca relaţia voastră de cuplu să meargă o perioadă apoi să înceapă problemele.

Cea mai rapidă problemă care apare este dispariţia comunicării. La început nu îţi dai seama,începe lent. Unul dintre parteneri e tot mai ocupat, nu mai are timp şi energie să comunice ca la început.

Femeia din cuplu are nevoie de comunicare, de conexiunea adusă de cuvinte, de atingeri ca să simtă intimitatea aceea a cuplului şi să simtă că e iubită şi că nu e singură.

Barbatul din cuplu are nevoie de sex ca să înceapă să comunice, aşa că cei doi sunt în situaţii opuse.

Unul zice “vreau să vorbim” iar celalalt zice “vorbim după sex”. Şi apar conflictele.

Cea mai frecventă problemă este că începe lupta pentru putere.

În această etapă, ceea ce îi interesează cel mai mult pe cei doi depedenţi emoţionali este să “aibă dreptate”. În orice conflict dintre ei, fiecare vrea să îi demonstreze celuilalt că are dreptate şi că celălalt greşeşte.
E nevoia aceea de validare care iese la suprafaţă. Până în această faza nu simţeai nevoia asta pentru că partenerul te valida. Dar de la un timp nu te mai validează, nu îţi mai zice că eşti cel mai deştept, cea mai frumoasă, etc. Aşa că atunci când ai ocazia începi să demonstrezi partenerului cât de deştept eşti şi cauţi argumente şi iese o ceartă pentru că fiecare ţine la argumentele sale.

Cei doi parteneri dependenţi emoţionali îşi strigă unul altuia nevoia de acceptare şi iubire necondiţionată.
Dar nici unul nu mai are ceva de oferit.

Când se termină euforia începutului de relaţie  partenerul se uită la tine şi tu la partener si zici “ce am vazut la el”?

În acel moment îţi dai seama că eşti singur în propria ta relaţie, că nu te mai simţi conectat.

Barbaţii ascund sub preş emoţia asta. Se refugiază în muncă, în întâlniri cu prieteni, într-un hobby, sport etc.

Femeile îşi varsă singurătatea asta din relaţie prin criticism. Când o femeie te critică, o face pentru că se simte singură, se simte lipsită de iubire.

Dar nu e vina ta ca bărbat. Tu nu ai cum să oferi iubire cât timp sufletul tău e rănit. Cât timp rănile emoţionale sunt în tine, nu poţi oferi iubire.
Aşa cum nu e vina ta nici ca femeie. Tu ai aceeaşi nevoie să îţi vindeci rănile, să te poţi iubi pe tine ca să ai de oferit iubire partenerului.
Când partenerul tău nu este fericit e din cauza că nu se mai simte iubit. Singura „monedă” valoroasă în relaţia dintre cei doi este sentimentul de iubire neconditionaţă.Acest sentiment de iubire nu este posibil cât timp există suferinţă în interiorul tău sau al partenerului, cât timp sufletul tău strigă în întuneric de durerile trecutului tău.

„Eu nu mă iubesc pe mine dar iubeşte-mă tu!”

Dacă te poţi iubi pe tine, atunci esti pregătit să ai o relaţie de cuplu care să funcţioneze pe bune.Până în acel moment, relaţiile tale de cuplu sunt bazate pe dependenţă, nu pe iubire.

Până când poţi să te iubeşti pe tine, relaţia de cuplu este un fel de “perfuzie” cu o iubire artificială care durează puţin apoi o plăteşti scump.

Doar când ajungi să îţi vindeci trecutul şi să îţi vindeci rănile emoţionale tu eşti pregătit să te iubeşti pe tine şi apoi să îţi iubeşti partenerul.

Dacă tu te iubeşti pe tine, dacă te accepţi aşa cum eşti, dacă nu ai ceva să îţi reproşezi, să te critici, să te învinovăţeşti, atunci tu te iubeşti pe tine.

Cât timp găseşti că nu eşti perfect şi că nu poţi iubi o fiinţă imperfectă, încă mai ai de suferit în relaţiile tale. Sau alegi calea cea rapida şi te apuci serios să înveţi despre rănile tale.Când consideri că actualul partener este “persoana greşită” pentru tine, pur şi simplu încetezi să mai înveţi despre relaţia ta. Încetezi să îţi înţelegi partenerul pentru că îl aştepţi pe cel perfect, pe cel corect.

Dar un partener perfect nu există în realitate. La oricine vei gasi defecte, pentru că tu încă găseşti defecte la tine. Cât timp nu eşti mulţumit de tine însuţi, nu vei reuşi să te mulţumească nimeni.

Am vazut multe persoane care nu au o relaţie pentru că nu au întâlnit încă partenerul perfect, acel suflet pereche.

Când crezi în acest mit, tu ajungi să îţi sabotezi de la început orice relaţie. Ajungi ca fiecare mică abatere de la “perfecţiune” a partenerului să îţi “confirme” că nu este acela partenerul tău ideal.

În momentul în care treci în copilărie prin orice traume emoţionale, la nivel emoţional rămâi blocat în acel trecut şi intri într-o relaţie de iubire cu emoţii de copil:

  • cu frici de copil (frica de abandon e frica cea mai dură a copilăriei),
  • frica că nu eşti destul de bun şi că partenerul o să găsească pe altul mai bun: gelozia (frica din copilărie pe care o avem de când eram comparaţi cu alţii),
  • nevoia de prezenţa celuilalt ca să nu ne simţim singuri,
  • frustrarea (când nu se întâmplă lucrurile aşa cum ai vrea tu).

Iubirea ar trebui să fie libertate, nu dependenţă.

Dar doi oameni cu răni emoţionale reuşesc să transforme iubirea într-o etichetă pentru distrugere.

Când partenerul te critică, te ceartă, te raneşte şi îţi spune că te iubeşte, nu e altceva decât manipulare.

Dar ca să poată exista manipularea, trebuie să existe cineva care să accepte să se lase manipulat.

Dacă te regăseşti în situaţia în care azi ai simţit că ai cedat ceva din tine pentru ca să nu generezi conflict în relaţie, atunci mâine o sa cedezi şi mai mult.

Iar poimâine partenerul te va dispreţui pentru că se va uita la tine ca la o treaptă pe care calcă ca să fie mai sus decât ceilalţi.

Când tu sacrifici identitatea ta, când sacrifici acel „eu”, când sacrifici cine eşti tu pentru ca să te simţi iubit şi acceptat, atunci o să urmeze momentul când în urma acestor sacrificii o să te simţi aruncat la gunoi ca o haină nefolositoare.

Ne sabotăm relaţia chiar când vrem să o ajutăm să se dezvolte. Credem greşit că sacrificiul ajută în relaţie. Aşa cum credem că un strop de gelozie e necesară în iubire.

Pe curând,

                Roxana Rohan